Ce este ataşamentul? Este o reacţie mentală trecătoare, intensificată prin repetiţie. El se dezvoltă din răspunsurile noastre spontane la stimulii din mediu, fiind forma întărită a acestor reacţii psihologice instantanee. Prin urmare, la baza ataşamentului stau senzaţiile primare de plăcere şi neplăcere. Aceste senzaţii, datorită repetării în timp, se transformă în atracţii şi respingeri puternice, adică în ataşamente pozitive (care ne plac) şi ataşamente negative (care nu ne plac). S-ar putea să-ţi sune ciudat „ataşament negativ”, dar te asigur că oamenii care se urăsc sunt extrem de ataşaţi unul de altul.

Ataşamentul nu este nimic mai mult decât condiţionare. Mai întâi cauza (stimulul) apoi efectul (senzaţia plăcută). Ciocolata… gustul plăcut. Din nou ciocolata… din nou gustul plăcut. Şi tot aşa, până la prima întâlnire cu medicul stomatolog.

“Oare Dumnezeu chiar vrea ca noi oamenii sa traim experienta durerii?

Pentru început, Dumnezeu nu „vrea ca noi, oamenii” să trăim experienţa durerii. Dumnezeu nu „vrea” nimic. Dumnezeu Îşi experimentează Sinele Dumnezeiesc prin noi şi, în acest chip, Îşi cunoaşte, încă o dată, Sinele Dumnezeiesc. Dumnezeu nu purcede şi nu acţionează din vreun loc al lipsei, de pe pustii, ci dintr-un Lăcaş al (De)Plinătăţii şi Împlinimii Desăvârşite.

S-ar putea sa fie ceva ce nu intelegem pe deplin despre Dumnezeu, intelegere care ar putea schimba totul?

Suntem astazi la un nou punct de cotitura? Am ajuns din nou la intersecția în care teologia se întâlnește cu cosmologia, cu sociologia, cu patologia ?

Chiar acum noi inca traim imbratisand Teologia Separarii. Care are un mod de a-l privi pe Dumnezeu separat de noi, care insista ca ‘noi suntem aici’ si Dumnezeu este ‘acolo’.

Problema cu Teologia de Separare este ca ea produce o Cosmologie a Separarii. Aceasta inseamna un mod de a privi viata ca si cum totul este separat de orice altceva.