Empatia reprezintă temelia oricărei relații importante. Atunci când cineva empatizează cu noi, ne dă sentimentul ca ființa noastra profunda chiar înseamnă ceva pentru persoana respectivă, că o completam, cu sentimentele şi nevoile necesare. Empatia ne reasigură că, cel puțin intr-o oarecare măsură, celălalt ne înțelege frământările, în special intențiile si emotiile. Suntem animale sociale care, aşa cum spunea Dan Siegel, simt nevoia de a fi iubite (2007).

Sau să presupunem că noi suntem cei care oferă empatie. Aceasta este respectuoasă, calină şi produce de obicei la rândul ei bunăvoinţă. Adesea, celălalt nu ne cere decât empatie; dacă mai este ceva despre care doreşte să discute, îl putem asculta într-o atmosferă pozitivă. În plus, dacă suntem empatici primim o mulțime de informații despre

Există o a șasea putere numită „,capacitate" sau „incluziune" (ksanti). Capacitatea de a fi fericit este foarte prețioasă. Cel care este capabil să fie fericit chiar şi atunci când se confruntă cu dificultăți are capacitatea de a oferi lumină şi bucurie, atât sieşi, cât şi celor din jurul său. Când ne aflăm lângă cineva care este în acest fel, ne simțim fericiți. Chiar şi atunci când trece prin chinurile iadului, acea persoană va lumina iadul cu râsul său. Există un bodhisattva pe nume Kshitigarbha, a cărui practică este aceea de a merge în locurile cu cele mai profunde suferințe și de a aduce lumină şi bucurie celor chinuiți. Dacă în Sangha din care faceți parte există o astfel de persoană, care poate zâmbi, care poate fi fericită şi care îşi păstrează credința indiferent de circumstanţe, atunci aceasta este o Sangha bună.

Potrivit budismului, există două feluri de adevăr: adevărul relativ sau lumesc (samuriti satya) şi adevărul absolut (paramartha satya). Pătrundem pe calea practicii prin uşa adevărului relativ. Recunoaștem prezența fericirii și prezența suferinţei şi încercăm să mergem în direcţia dobândirii unei mai mari fericiri. În fiecare zi avansăm mai mult în această direcţie, până când ne dăm seama că suferinţa şi fericirea „,nu sunt două”.

Un poem vietnamez spune:
Oamenii vorbesc la nesfârşit despre suferinţa şi bucuria lor.
Dar pentru ce să suferim sau să ne bucurăm?
Bucuria din plăcerea simțurilor duce întotdeauna la durere,
iar suferința, în timp ce avansăm pe Cale,
aduce întotdeauna bucurie.
Oriunde este bucurie, există suferinţă.
Dacă vrei să nu ai nicio suferinţă,
trebuie să accepți să nu ai nicio bucurie.

Poetul încearcă să sară direct la nivelul adevărului absolut fără a parcurge mai întâi calea adevărului relativ. Mulți oameni cred că, pentru a evita suferința, trebuie să renunţe la bucurie şi numesc acest lucru,,transcenderea bucuriei şi suferinţei". Acest lucru nu este deloc corect. Dacă vă recunoaşteţi şi vă acceptați durerea fără a fugi de ea, veți descoperi că, deşi durerea există, şi bucuria există. Fără a experimenta o bucurie relativă, nu veți ști ce să faceți atunci când vă veți afla față în față cu bucuria absolută. Nu vă lăsați prinși de teorii sau idei, cum ar fi să spuneți că suferinţa este o iluzie sau că trebuie să transcendeți” atât suferinţa, cât şi bucuria. Nu trebuie să faceți altceva decât să rămâneți în contact cu ceea ce se petrece în momentul prezent şi veţi descoperi atât adevărata natură a suferinței, cât și adevărata natură a bucuriei. Când aveți dureri de cap, nu ar fi corect să spuneți că durerea de cap este iluzorie. Pentru a o face să dispară, trebuie să-i recunoașteți existența și să îi înțelegeți cauzele.

Intrăm pe calea practicii prin poarta cunoaşterii - poate fi ceva dintr-o prelegere despre Dharma sau dintr-o carte. Continuăm să avansăm pe Cale şi, încetul cu încetul, suferinţa noastră se diminuează. Dar, la un moment dat, toate conceptele și ideile noastre trebuie să cedeze în fața experienţei noastre reale. Cuvintele și ideile sunt utile doar dacă sunt puse în practică. Când încetăm să discutăm despre fel de fel de lucruri şi începem să realizăm învăţăturile de care beneficiem în propria noastră viață, vine un moment în care ne dăm seama că viața noastră este Calea și nu ne mai bazăm doar pe formele de practică. Acțiunea noastră devine "nonacțiune”, iar practica noastră devine „nonpractică”. Granița a fost depăşită, şi practica noastră nu mai poate fi dată înapoi. Nu trebuie să transcendem „lumea de țărână” (saha) pentru a merge într-o lume „fără țărână", numită Nirvāṇa.

Suferinţa şi Nirvana au aceeași substanță. Dacă excludem lumea de țărână, nu vom avea nici Nirvāṇa.

Sursa: Esenta invataturilor lui Buddha, autor Thich Nhat Hanh