Inainte sa parasesc Manastirea din Tibet veche de peste 1500 ani, privindu-l in ochi pe abate - acest om admirabil de descendenta straveche - l-am intrebat:

“ Daca ar fi sa adreseze un singur mesaj locuitorilor Pamantului, ce ar dori sa transmit omenirii in numele sau?”

“ Pacea este lucrul cel mai important in lumea noastra de astazi. In absenta pacii, pierdem tot ce am castigat. In prezenta pacii, toate lucrurile sunt posibile: iubirea, compasiunea si iertarea. Pacea este sursa tuturor lucrurilor. As vrea sa le cer oamenilor lumii sa gaseasca pacea in ei insisi, astfel incat pacea dinlauntrul lor sa se reflecte in lume.

 De fiecare data cand ne rugam in mod individual”, continua abatele, “trebuie sa Simtim rugaciunea noastra. Cand ne rugam, Simtim in numele tuturor fiintelor de peste tot. Rugaciunea nu inseamna a impune vointa noastra altora, ci reprezinta sansa noastra ca prin folosirea stiintei sentimentului sa aducem in manifestare noi posibilitati intr-o situatie deja existenta. Este posibil ca, pentru a ne reflecta pacea inimii in realitatea lumii noastre, sa nu fie nevoie  decat sa alegem o astfel de realitate prin Simtirea rezultatului – ca si cum acesta s-ar fi infaptuit deja. Rugaciunea bazata pe sentiment inseamna A Fi ceva. Rugaciunea este uniunea dintre gand, sentiment si emotie.

Ca fiinţe am intrat uneori în dezacord cu sufletul şi, uitând că adevărata noastră identitate este Spiritul, am ieşit de sub îndrumarea lui. Din acel punct tot ce atingeam evolua spre rău, tot mai departe de cunoaşterea sufletească.

Îndepărtându-ne atât de mult de Fiinţa noastră am încercat mai degrabă să cucerim misterele decât să le respectăm. Ne-am concentrat privirile asupra celor imense ca şi asupra celor infinitezimale; am pornit cu rachetele prin galaxie şi am venit echipaţi cu mostre şi steaguri cu care să dovedim că stăpânim necunoscutul. Pătrunzând în atom, am cercetat secrete pe care nu ştiam cum să le folosim. Am încercat să-L violăm pe Dumnezeu, să discredităm Unicul, să facem de două parale ispăşirea pentru a poseda prin
reducere, prin analiză, prin violenţă.

Milenii întregi am menţinut perspectiva patriarhală, dominatoare, care excludea posibilităţile de armonizare. Atât bărbaţii cât şi femeile au fost dominaţi de o perspectivă care făcea din noi toţi semioameni. Uneori femeile se revoltau, manifestându-se asemănător cu celelalte jumătăţi ale lor, iar alteori bărbaţii abandonau caracteristicile proprii pentru a echilibra planeta dezechilibrată. Dumnezeu rămânea, desigur, inaccesibil. Dar noi ne violentam chiar Sinele propriu. Corpul, instrumentul prin care Sufletul se mişcă şi acţionează, nu mai era acordat să primescă îndrumarea Sufletului. Deconectat astfel de la Sursă, trupul a ricoşat, pradă terorii, creând boli care n-au mai lăsat loc corpurilor pentru o viaţă normală. (În acelaşi timp corpul social a creat acele boli sociale numite oraşe, care n-au mai lăsat loc pentru viaţa normală).