Prima care-și dă acordul pentru vânzarea a jumătate de curte e Străbunica Ana. Suntem strâmtorați și altă soluție nu avem. Familia noastră a fost asimiliată boierilor și ostracizată. Mamaia se va angaja femeie de serviciu la sanatoriul de pe malul mării și va spăla lenjerie de spital. În timp ce mâinile ei întind cearceafuri la soare, mintea ei se plimbă prin bostănăria de pe moșie și mângâie sticlele prăfuite din pivnița cu vinuri. Spre bătrânețe mintea Mamaiei se va întoarce definitiv în copilărie (”Crin, urcă-te în pod și numără tacâmurile de argint, să nu fi furat cineva din ele!”). Străbunica Ana decide: curtea se va vinde unei familii de tătari. Străbunicii Ana nu-i tremură vocea. Nu cere, nu propune, nu negociază, dispune. Ea e Regina Mamă a neamului nostru. Va trăi 104 ani și-mi va pune în sânge mari taine. Toți își pleacă ochii, oftând. Străbunica Ana știe deja ceva ce va așeza în sufletul meu pentru totdeauna. Că nimic nu e veșnic și că singurul pământ pentru care merită să lupți e dincolo de moarte. A pierdut deja două moșii. În septembrie 1940, Ana, soția comandatului de jandarmi Lazăr Șerban e evacuată din Cadrilater cu hainele de pe ea. Trecuseră deja patru războaie peste ea și mai urma să treacă unul. Însoțită de doi jandarmi români cu glonț pe țeavă trece în România pe la Vama Veche și se refugiază cu copiii pe malul lacului Mangalia, la cealaltă proprietate a familiei. Inima străbunicii Ana din neamul Șerbanilor e arsă până la os, și-a îngropat de tifos doi copii în timpul refugiului din Moldova, și știe, deja, adevărul cumplit care mi-a devenit credință: că tot ce contează pe lumea asta sunt oamenii pe care îi iubești și că singura moștenire sigură e cerul.
Pentru nimic altceva nu merită să duci războaie, pentru nimic. Doar pentru oamenii pe care îi iubești și pentru cerul de dincolo de moarte. Străbunica Ana știe, dumnezeiește, că e doar începutul durerilor neamului nostru. Oftează și nu zice nimic. Opt ani mai târziu, o directivă de partid o anunță că trebuie să cedeze țării conacul de pe malul lacului și că toată familia se va muta pe strada Oituz. Oituz, unde-și îngropase pruncii. Istoria are un zâmbet batjocoritor pe față și nu sunt semne că răul se va termina. Primim o casă naționalizată, trei camere în stil mediteranean, acoperite cu olană, cu două coloane dorice la intrare, amintindu-i de Arhipelagosul fericirii ei îndepărtate. Aici suntem. Pe strada Oituz. Și aici se decide vânzarea unei jumătăți de curte.
Tătarii sosesc repede și se instalează harnici în curtea noastră. El e îndesat, vânjos, iubește caii ca un nebun și acolo va lucra restul vieții, la herghelia din Mangalia. Ea are șolduri de statuie preistorică și vorbește repede în limba călăreților din stepe. Un băiat mai răsărit, cu o față rotundă, de lună plină, tace lângă gardul de piatră. Edvin. Printre fustele tătăroaicei se vede o mogâldeață slabă ca zarganul cu os verde pe care-l afumăm toamna. Mogâldeața va deveni prietenul meu cel mai bun, Tunai din neamul Geaferilor.
Și se-adună tătarii din toate zările, ca frații se adună. Și turcii din spatele casei, și noi, căruțe cu cai legendari aduc bălegar de la herghelie, paie din inima Dobrogei și luturi pleistocene din bălțile Mangaliei, și femeile dansează, cu fustele ridicate, în amestecul ăsta sclipicios și untos și se fac chirpici, și din chirpici le crește-o căsuță joasă, cu ferestre mici și cu răcoare-n tâmplă. Căsuța e dată cu var, grădina din spate e împărțită între ai mei și ai lor și toată lumea trece în curtea din față pentru măsurători, cu țărușii pregătiți și ruleta întinsă.
În curtea din față se face tăcere. Aici crește Mamaia florile ei, ca pe copii le crește. Crini și trandafiri. Crini pentru plăcerea ochiului, trandafiri pentru desfătarea gurii, căci din trandafirii ăia femeile casei gătesc cel mai fin șerbet de trandafiri, după rețetele aduse din Cadrilater, din paradisul pierdut. Și se face tăcere. Cum poți împărți, notarial, niște crini și niște trandafiri între creștini și tătari? Bărbații tac, c-așa fac bărbații în momentele de răscruce ale istoriei lor, tac. Și Mamaia, Reveica din neamul Șerbanilor o ia deoparte pe Ginganai din neamul Geaferilor și șoptesc ele ceva acolo, în taină, dând din mâini și privindu-și orizonturile din ochi, și se decid pentru totdeauna. Nu va fi gard. Trandafirii și crinii să rămână la locul lor, să fie ai tuturora, și între noi să nu fie gard. Bărbații se uită lung unii la alții și tot tac, cum a tăcut omenirea când a vorbit curățenia Fecioarei la Crăciun.
Și acolo, în curtea aceea cu flori, acolo am crescut eu, acolo am trăit noi. Tătarii și creștinii la un loc, mirosind aceleași flori sub același cer. De Paști ne zâmbesc fericiți de fericirea noastră, de Bairam le trimitem plăcinte cu brânză, și ei ne aduc baclavale scufundate în miere, și alvițe parfumate ne aduc. Vineri se întorc spălați pe picioare și pe suflete de la Esmahan Sultan Geamii, vin tătarii dinspre mare plutind, au fețele limpezi ca valul iarna, duminică ne întoarcem noi de la biserica Sf. Nicolae, e rândul nostru să plutim, când tătarii, când creștinii, sub același cer fără nori. Cumva, miraculos, în curtea aia fără garduri am reușit să trăim toți în fericire, și profetul și Hristosul iubirii noastre, tătarii cu tălpile alea albe, fascinante, rostogolind cuvinte din pustie, Babai chemându-l pe Tunai la masă, kemânda Tunai, și noi, cu Învierea Fiului Mariei în suflet, ai mei trimițându-mă cu o farfurie de dude grase la ei, du-te la tătari și du-le dudele astea, până le mai crește și lor dudul plantat lângă casă, hai du-te mai repede și să nu te împiedici!
Cumva, ireal, în curtea aia fără garduri am reușit să reclădim iubirea de dinainte de marile scandaluri. De marile opinii și de marile orgolii.
De aceea sunt cum sunt, de aceea. De aceea Dumnezeul meu e Iubire și pace, și în brațele Lui e loc pentru tot sufletul omenesc.
Când voi pleca dincolo, dacă voi nimeri în curtea aia fără garduri și cu flori, mie unuia îmi va fi îndeajuns. Așa bănuiesc eu că trebuie să arate Paradisul.
O mare de iubire.
O mare de iubire.
Sursa: Facebook, autor Parintele Crin-Triandafil Theodorescu
