Ca fiinţe am intrat uneori în dezacord cu sufletul şi, uitând că adevărata noastră identitate este Spiritul, am ieşit de sub îndrumarea lui. Din acel punct tot ce atingeam evolua spre rău, tot mai departe de cunoaşterea sufletească.
Îndepărtându-ne atât de mult de Fiinţa noastră am încercat mai degrabă să cucerim misterele decât să le respectăm. Ne-am concentrat privirile asupra celor imense ca şi asupra celor infinitezimale; am pornit cu rachetele prin galaxie şi am venit echipaţi cu mostre şi steaguri cu care să dovedim că stăpânim necunoscutul. Pătrunzând în atom, am cercetat secrete pe care nu ştiam cum să le folosim. Am încercat să-L violăm pe Dumnezeu, să discredităm Unicul, să facem de două parale ispăşirea pentru a poseda prin
reducere, prin analiză, prin violenţă.
Milenii întregi am menţinut perspectiva patriarhală, dominatoare, care excludea posibilităţile de armonizare. Atât bărbaţii cât şi femeile au fost dominaţi de o perspectivă care făcea din noi toţi semioameni. Uneori femeile se revoltau, manifestându-se asemănător cu celelalte jumătăţi ale lor, iar alteori bărbaţii abandonau caracteristicile proprii pentru a echilibra planeta dezechilibrată. Dumnezeu rămânea, desigur, inaccesibil. Dar noi ne violentam chiar Sinele propriu. Corpul, instrumentul prin care Sufletul se mişcă şi acţionează, nu mai era acordat să primescă îndrumarea Sufletului. Deconectat astfel de la Sursă, trupul a ricoşat, pradă terorii, creând boli care n-au mai lăsat loc corpurilor pentru o viaţă normală. (În acelaşi timp corpul social a creat acele boli sociale numite oraşe, care n-au mai lăsat loc pentru viaţa normală).
Activarea conştienţei, cultivată de yoghini timp de mii de ani – inspirarea Conştiinţei Sufletului ca mod fundamental de comunicare – a fost înlocuită cu reţele de comunicaţie prin computer. Astfel ne-inspiraţi, am lăsat maşinile să facă totul în locul nostru. În loc să comunicăm direct, ne-am plasat mesajele pe discuri. În loc să dansăm împreună, am schimbat dischete pe tema dansului.. În loc să comunicăm intens prin cântece, strigăte, urlete de furie şi extaz, ne-am diluat emoţiile prin tehnologie. Telefonul, fax-ul, radioul, televiziunea, toate acestea transmiteau mesajele mai repede decât o puteau face sentimentele reale.
Am învăţat astfel să răspundem la stimuli falşi şi ne-am înăbuşit furia, frica, tristeţea. Ne-am obişnuit să vedem viaţa ca pe o comedie de situaţii; când nu era aşa, ne tăinuiam furia şi durerea şi ne contorsionam vieţile ca să se potrivească cu scenariul. Cele mai multe scenarii nu erau precis orientate spre supravieţuirea cosmică şi evoluţia multidimensională. Cele mai multe erau poveşti mărunte în care măreţia Sufletului trebuia să cedeze locul micimii unei naraţiuni tridimensionale care se credea Întregul.
Credeam că, având o tehnologie la nivel înalt, eram mai evoluaţi decât strămoşii. Credeam că putem pune pe dischete tot ce trebuia să ştim. Şi cum băncile de date erau atât de accesibile, am crezut că nu mai e nevoie să ţinem minte Scopul. Destinul nostru.
Uitarea a acoperit astfel planeta. Era o epidemie atât de răspândită, atât de completă, încât aproape toţi au uitat că uitaseră. Aceasta era SIDA la nivel fizic, un sindrom în care semnalele autonome se interpuneau în ADN printr-un sistem viral care făcea posibil ca oamenii să-şi distrugă corpurile într-un ritm accelerat, nemairecunoscându-se pe ei înşişi ca Ei Înşişi, deoarece se instala o comandă iminentă de distrugere autoimunitară.
Dar mai exista şi o altă formă de SIDA. Aceasta era Suprimarea Auto- Instalată a Divinului, prin care oamenii încetau să se vadă pe ei înşişi ca Fiinţe Spirituale, uitau totul despre Divinitate şi se împărţeau în exponenţi ai diferitelor culte, puncte de vedere şi secte, suprimându-se reciproc în numele Domnului.
Văzând toate acestea, calităţile Esenţei de pe planetă s-au întrunit pentru a-l ajuta pe om să-şi aducă aminte de propria sa Fiinţa. Din când în când aceste calităţi (din greşeală denumite “virtuţi”) făureau laolaltă un corp încarnat. Aceşti mesageri puneau, într-o frântură de conştienţă, întrebările fundamentale celorlalte corpuri. Unii oameni puneau aceste întrebări inimii şi reuşeau să-şi dea seama de adevărul despre Ei Înşişi. Spiritul încorporat lua numele unui Maestru şi o vreme lăsa mesaje ca nişte schiţe pentru Înălţarea la o perspectivă superioară privind viaţa în acest plan. De cele mai multe ori, însă, oamenii etichetau aceste mesaje : le plăceau ori nu le plăceau, le găseau interesante ori absurde, le înregistrau ori le dădeau la coş.Orice altceva decât să le ia în serios.
Un aspect al problemei era acela că nu ştiau să asculte. Facultatea ascultării fusese înlocuită de facultatea traducerii: când auzeau ceva diferit de ceea ce ştiau deja, sau îl traduceau ca să se potrivească perfect cu ceea ce credeau ei sau negau că ar putea fi adevărat. Astfel, cristalizând toată existenţa într-o formă anume de gând, au pierdut capacitatea de a păşi în afara auzului ori vederii circumscrise, distorsionând Realitatea şi lipsindu-ne astfel de folosirea corectă a celor şapte nivele de înţelegere. Iar fără această înţelegere, ce viziune limitată aveau oamenii asupra lor înşişi!
Mai întâi, deoarece în cele din urmă veşmântul carnal se uza, ei se considerau muritori. E drept, în cursul istoriei umane, unele grupuri de pe planetă au crezut în conceptul de nemurire – adică în existenţa atât a Spiritului cât şi a materiei. Dar ei vedeau Spiritul din unghiul de vedere al legilor materiei, ceea ce a dus uneori la situaţii de groază. Unii ardeau sau sfâşiau carnea, pentru a separa materia de Spirit – ziceau ei. Aceste grupuri greşit îndrumate susţineau pe bună dreptate că Spiritul este etern – deci că străbate timpurile – dar omiteau călăuzirea lor de către Cauza eternă. Ori (cum înţeleg acum) însuşi timpul este o iluzie.
În al doilea rând, deoarece am uitat că Sufletul şi nu materia este ceea ce ne ţine cu adevărat în viaţă, ne-am trudit şi ne-am bătut pentru bani, pentru slujbe, pentru poziţii, pentru hrană. Cei care au rămas la acest nivel nu mai au ce corpuri să hrănească acum. Lipsiţi de contactul cu Sufletul, ei au dat o întrebuinţare greşită trupului lor, făcându-l să vibreze cu frecvenţele planului în care se aflau, în aşa fel încât elementele şi-au pierdut legăturile electrovalente şi covalente, iar cristalele şi-au reluat forma independentă.
În loc să-şi folosească emoţiile ca pe un mijloc de descoperire a Sufletului, oamenii le-au folosit ca pe nişte droguri – oscilând între fascinaţie în faţa depolarizării minore a microvolţilor din sistemele lor nervoase (excitaţii) şi o epuizare a curentului electric (depresii).
Şi totuşi simţirea este întru totul menită să-L aducă pe Sfântul Sfinţilor în noi şi să înţeleagă întregul firii noastre!
Pe pământ fragmentarismul era absolut. Pe vremea a ceea ce s-a numit Războiul Rece, Estul a avut partea lui şi Vestul partea lui. În public se ciorovăiau ca nişte monştrii reţinuţi, dar în intimitate se întâlneau pentru a proiecta cum să-şi dezvolte lăcomia comună. Se emiteau astfel pretenţii teritoriale, iar din adâncul pământului se extrăgeau aur, argint, petrol, fier şi alte aşa-numite substanţe nutritive. În acest fel s-a introdus aer acolo unde trebuia să fie materie solidă şi materie solidă în aer – şi astfel stratul astral al planetei s-a umplut de particule care aparţineau pământului. A apărut poluarea şi cu cât se făceau mai multe extracţii, cu atât pământul devenea mai uşor şi aerul mai greu, iar întregul echilibru al sistemului planetar şi al celui solar se clătina. Pe măsură ce aerul astral se umplea cu dioxid de carbon, monoxid de carbon şi de alţi poluanţi, frecvenţa sa mergea tot mai spre soild, astfel conducând toate undele de comunicaţie ce pluteau de colo-colo – radio, TV, sateliţi, ELF (extra low frequencies – frecvenţe extrem de joase - care schimbau câmpul de forţă electromagnetic al oamenilor şi al animalelor, făcându-le mai susceptibile la stimulări electrice minore) şi aşa mai departe.
Pentru a preântâmpina pericolul unei comunicări eronate, atributele divine ale Esenţei (Dumnezeu) s-au încorporat, prezentându-şi mesajul în multe forme. Dar acest mesaj, filtrat prin stratul greoi astral, a fost distorsionat; oamenii au folosit informaţiile pentru a contribui la răspândirea propriilor culte şi pentru a încerca să distrugă alte culte. Ceea ce se credea a fi comunicare era de fapt distorsionare masivă. Această distorsionare, datorată aerului astral solid, interfera şi cu razele cosmice care intrau în atmosfera pământului. Razele aveau scop dublu: să trezească umanitatea în vederea conectării la spaţiul extraterestru şi să reechilibreze pământul prădat. Dar aerul era prea gros, distorsiunile prea mari, lipsa de ascultare, lăcomia, avariţia şi ele prea mari; mult prea mari erau distorsiunile, omisiunile şi generalizările brutale. Mesajele nu stabileau contactul.
Nu numai la nivelul pământului.
Nivelul pământului – aşa cum mă uit din acest loc la stâncile eterne ce se rostogolesc prin univers cu câţiva supravieţuitori descarnaţi ai MHF, văd că un nou pământ este deja în curs de formare – nu doar unul, ci multimiliardele de posibilităţi de întâmplări. Creaţia alternativă e constantă, întotdeauna conţinând următoarea auto-posibilitate…
În chip multisimultan sunt create, generate,manevrate, direcţionate şi distruse civilizaţiile pământului – greacă, egipteană, chineză, romană, etc. Nu în perspectiva îngustă prin care le gândim noi, ci ca Dumnezeu (Generare/Acţionare şi Direcţionare/Distrugere) apărând simultan. Pe pământ eram obişnuiţi să vedem totul ca formă, dar aici greutatea formei nu-şi are locul. Nu mai avem nevoie să făurim totul după propria noastră imagine.
Pentru că acum nu mai există nici o imagine. Ceea ce a rămas este ceea ce Este, ceea ce întotdeauna a fost în mod evident Sinele fiecăruia – calitatea esenţială necesară pentru a reconstrui tot ce e formă din nou, ori pentru a nu crea deloc formă.
Viaţa şi moartea, noţiuni apăsătoare, nu mai au greutate aici. Eliberat de masa corporală, îmbrăcat doar în veşmântul meu eteric, într-un corp de Lumină, acum ştiu că nu există distrugere. Pământul a explodat; şi totuşi iată-mă.
Formele se schimbă, apar, dispar; esenţa rămâne, inviolabilă.
Dar chiar a trebuit să aruncăm planeta în aer pentru a ne recăpăta Sinele?
Sursa: Amintirile sufletului, autor Carlos Warter
