Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

contact@humanitysteam.ro
Nașterea  Fiului Divin
16 Dec
Publicat în Perspective

Nașterea Fiului Divin

Chiar și pentru agnostici povestea Întrupării Divine rămâne probabil una dintre cele mai fascinante legende care ne vine din trecut. Deși adeseori e considerată a fi o poveste creștină, ea reprezintă de fapt unul dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, ceva atât de puternic înrădăcinat în temelia gândirii umane încât niciun demers sceptic de ordin intelectual nu-l va putea îndepărta. și asta pentru că rațiunea operează doar la nivelul superficial al minții și indiferent cât de rațional se crede a fi un om, atunci când adoarme el este cuprins de gânduri pe care le credea de mult eliminate. În visele sale vechile mituri vor continua să apară, aceasta demonstrând faptul că există o zonă a sufletului despre care scepticul nu știe nimic și asupra căreia nu are nici un control.

Puterea Bisericii catolice rezidă în faptul că, mai mult decât oricare altă credință occidentală, este fundamentată pe aceste simboluri mitice care răscolesc în profunzime gândurile și sentimentele umane. Raționamentul științific poate modifica la suprafață, poate îmbrăca spiritul în alte veșminte, îi poate atribui alte roluri. Însă rezultatul este doar superficial, un spectacol exterior, față de care ființa interioară se răzvrătește, ceea ce determină apariția acelor conflicte mentale puternice care ajung să-l înstrăineze pe om de propria sa viață. Biserica, pe de altă parte, se dovedește adeseori inadecvată pentru vindecarea suferinței spirituale a omului modern întrucât acestuia îi este imposibil să creadă în remediile bazate exclusiv pe interpretarea acestor vechi simboluri. Pentru aceia care pot crede, Biserica este suficientă, și asta nu atât datorită interpretărilor pe care ea le dă acestor simboluri, cât mai ales datorită simbolurilor înseși. Indiferent ce semnificații le putem da, ele par a conține o putere proprie pe care nici un fel de interpretare greșită pare să nu o poată elimina. 

Greșeala scepticilor moderni este aceea că prin respingerea doctrinelor bisericii ei resping și simbolurile și astfel, folosind o expresie mai puțin elevată, au aruncat și copilul odată cu apa din copaie. Cu toate acestea, referința la copil este foarte potrivită, întrucât cel mai important simbol creștin implică un copil, Copilul Sfânt „conceput de Duhul Sfânt și născut de Fecioara Maria”.

Bisericii i s-a atras adeseori atenția asupra adevărului incomod că aceeași poveste apare și în alte religii mai vechi, cum ar fi legendele lui Maya, Buddha, Isis și Horus. La aceasta Părinții învățați s-au limitat la a da răspunsuri neconvingătoare făcând referire la demon ex machina, sugerând astfel că Diavolul a pus povestea și în alte credințe pentru a-i tulbura pe credincioși. Pe de altă parte, tot ei sugerează că Harul Divin a conferit o parte din Adevărul ultim și celorlalți pentru a-i pregăti pentru revoluția creștină – o teorie care este mai șubredă și în același timp mai profundă decât au intenționat probabil autorii ei. Și asta întrucât sugerează existența unui precedent ciudat și periculos prin care Harul Divin a fost oferit și altfel decât prin mijlocirea creștină, și de asemenea poate reprezenta la fel de bine atât o pregătire pentru convertirea păcătoșilor, cât și pregătirea pentru scepticismul abordării științifice. și, dacă ar fi să continuăm demersul logic până la capăt, finalul l-ar reprezenta întrebarea dificilă legată de identitățile lui Dumnezeu și a Diavolului, întrucât ceea ce pentru un om reprezintă sursa Harului Divin, pentru un alt om reprezintă originea Ispitei.

Înainte de a aborda sensurile esențiale ale Întrupării, este interesant de notat existența câteva similarități importante și sugestive. În cel de-al treilea capitol al Evangheliei Sfântului Ioan, se spune că Isus a zis că dacă un om vrea să intre în Împărăția lui Dumnezeu el trebuie să renască din Apă și din Duh. În plus, în primul capitol din Geneză, se spune că înainte de crearea lumii Duhul a mers peste ape. Din acestea deducem că cele două elemente, apa și duhul, sunt necesare Creației Divine, fie că este vorba de crearea unui univers sau a Fiului Domnului. De aceea este interesant de analizat dacă aceste două elemente au jucat un rol în nașterea lui Isus Cristos. Dintr-o dată, în acord cu învățăturile ortodoxe, găsim Spiritul-Sfântul Duh. Nu poate fi o pură coincidență asemănarea strânsă dintre Maria și mare, latinescul pentru „mare” (numele Maria fiind o formă grecească), în timp ce alte cuvinte derivate din aceeași rădăcină sanscrită ma- sunt Maya (mama lui Buddha, același cuvânt semnificând în plus lumea formelor, a fenomenelor), mater (mamă), și englezescul matter.

În toate cosmogoniile antice apa simbolizează materia, din unirea acesteia cu spiritul apărând lumea formelor. Și așa cum spiritul este activ și masculin, apa este pasivă și feminină. Astfel, la modul figurat, apa reprezintă mama lumii, și din aceasta putem da istoriei Întrupării un număr mare de semnificații profunde. În plan cosmogonic, nașterea lumii este reprezentată ca fiind unirea spiritului cu materia virgină, cu plantarea seminței vieții în solul neatins. Dar cea mai importantă semnificație se referă la evoluția spirituală a omului, la conceptul de A Doua Naștere și la faptul că, prin nașterea din nou, omul poate deveni Cristos, Fiul Domnului și Fiul Omului.

Ignoranța și întunecarea spirituală sunt rezultatul existenței duale, al conflictului dintre lucruri opuse, cum ar fi divin și uman, tu și ceilalți, conștient și inconștient. Aceasta este condiția în care se află fiecare om care se trezește la conștiința de sine. Există opoziția dintre noi, pe de o parte, și universul în care trăim și societatea căreia îi aparținem, pe de altă parte, întrucât observăm că adeseori ceea ce ni se cere este în contradicție cu ceea ce ne dorim. De aici pornirea noastră de acaparare, de izolare într-o fortăreață între ale cărei ziduri vrem să aducem tot ceea ce ne dorim din exterior. Este ca și cum cineva ar încerca să selecteze anumite trăsături ale soției, copilului sau părinților, separându-le de întreg și încercând să le păstreze neschimbate doar pentru sine. Este ca și cum am încerca să convingem vremea să fie mereu frumoasă și caldă sau ca și cum am separa părțile frumoase ale corpului uman de cele urâte, rezultatul fiind că toate ar muri. Și asta întrucât această separare, această izolare a sinelui de viață, poate produce doar suferință și moartea spirituală. 

Separat de viață, sinele este la fel de lipsit de sens precum o notă muzicală scoasă dintr-o simfonie, la fel de mort ca un deget tăiat dintr-o mână, și la fel de stătut ca aerul din vântul închis ermetic într-o încăpere. Același lucru poate fi spus despre orice persoană, idee, obiect sau calitatepe care sinele încearcă să le „apuce” și să le păstreze doar pentru el însuși. Pe de altă parte,opusul acestei abordări este de asemenea neproductiv. Dacă sinele este copleșit pe de-a-ntregul de către lume sau este total absorbit în Dumnezeu sau în comunitate, atunci este la fel de nefolositor ca un corp ce constă dintr-un singur membru, la fel de plictisitor ca o melodie formată dintr-o singură notă neîntreruptă, și la fel de absurd ca o pictură ce nu are nici o culoare și nici o formă specifice. Dar între cele două elemente opuse, sinele și universul, poate exista comuniune – nu o amestecare precum cea dintre apă și vin, ci o uniune ca cea dintre un bărbat și o femeie, care își păstrează fiecare individualitatea, dând însă naștere unui copil.

Adeseori se consideră că obiectul practicilor mistice este reprezentat de revelarea identității tuturor lucrurilor care sunt separate, de negarea oricărei existențe individuale și găsirea acelei Realități Unice ale cărei multiple forme de expresie este de fapt rezultatul iluziei. Există însă o veche expresie buddhistă care spune: „pentru cel care nu știe nimic despre buddhism, munții sunt munți, apele sunt ape și copacii sunt copaci. După ce a citit scripturile și a înțeles câte puțin din învățătură, munții nu îi mai apar ca fiind munți, apele nu îi mai par ca fiind ape și copacii nu îi mai apar ca fiind copaci. Odată însă ce s-a iluminat, munții sunt din nou munți, apele ape și copacii copaci”. Și asta pentru că înainte de a putea aprecia natura impermanentă a lucrurilor, noi trebuie mai întâi să devenim conștienți de absența realității existenței lor neschimbătoare. Ce vreau să spun este că trebuie mai întâi să înțelegem că nu doar noi înșine ci toate lucrurile din univers sunt moarte și lipsite de sens atunci când le observăm de sine stătătoare și le percepem a fi permanente, izolate, niște entități autonome.

Atâta vreme cât nu relaționează cu întregul, partea este lipsită de valoare și doar prin relaționarea dintre parte și întreg, sau mai precis prin conștientizarea acestei relații deja existente care reprezintă unirea dintre cele două, are loc nașterea Copilului Sfânt. Așa cum soțul trebuie, atâta vreme cât iubește, să își primească și să-și accepte soția așa cum este, oferindu-se concomitent total pe sine, tot astfel omul trebuie să accepte lumea și să i se ofere. A primi universul în tine, după modelul anumitor „mistici”, înseamnă pur și simplu a deveni îngâmfat datorită convingerii greșite că tu ești Dumnezeu, creând astfel încă o diferență între întregul măreț și partea degradată. A te oferi deplin și într-un mod servil lumii înseamnă a te transforma într-o non-entitate spirituală, un mecanism, o cochilie, o frunză bătută de vânturile circumstan?elor exterioare. Dar dacă primești lumea în tine și concomitent te oferi lumii, atunci apare acea unire ce determină A Doua Naștere. Doar în această stare putem aprecia cu adevărat viața într-un mod corect, putem accepta cu iubire, gratitudine și reverență ceea ce este plăcut sau nu în celelalte ființe, având înțelegerea că nu există bucurie fără tristețe, viață fără moarte, plăcere fără durere. În plus, durerea și moartea nu sunt acceptate doar pentru că, prin opoziție, fac posibile viața și plăcerea, ci întrucât ele fac parte integrantă din Viața mai Mare și respectiv Plăcerea mai Mare.

Viața mai Mare este mai mult decât viața în opoziție cu moartea, așa cum o melodie este mai mult decât un sunet; [melodia] reprezintă prezența și absența ritmică a sunetelor, tăcerea și finalul notelor fiind la fel de importante ca și sunetele. Nu se pune problema tolerării pauzelor de dragul notelor decât în măsura în care tolerăm notele de dragul pauzelor. Puține lucruri sunt mai neplăcute decât o eternitate de sunete sau o tăcere eternă, și la fel nu avem cum face o alegere între o viață eternă și o moarte eternă. Există însă o alternare, un ritm, o variație a lucrurilor, asemănătoare unei simfonii universale. Și această simfonie este Copilul Tatălui, Sunetul, și al Mamei, Tăcerea. 

Atunci când spunem că din unirea sinelui cu viața (sau cu lumea) se naște Cristos, semnificația este acea că omul se ridică la un alt nivel al conștiinței care nu este nici doar în el însuși și nici doar în lume. În schimb, el devine centrat în armonia ce rezultă din dăruirea și primirea de la unul la celălalt. Desigur că acest centru există deja, fie că omul știe asta sau nu, întrucât două lucruri opuse nu pot exista dacă nu există o legătură între ele. Iar această relație, Copilul, este Sensul sau ceea ce Keyserling numea semnificația iar chinezii numesc Tao, similar modului în care copilul conferă sens, un raison d’etre, celor două ființe opuse, bărbatul și femeia. În acest sens copilul este cu adevărat „tatăl omului” și Cristos este una cu Tatăl. Pentru că ce este substanța, energia, întregul, partea, lumea, sinele? Fiecare din aceste lucruri dacă îl luăm izolat nu e altceva decât un instrument, o unealtă, o cantitate de materie fără viață pe care Tao o aduce la împlinire și îi dă formă în funcție de propria sa menire; evident că fără acest sens ele nu ar putea exista. În ceea ce privește sensul însuși, acesta nu poate fi descris; el poate fi doar trăit atunci când există iubire între tine și lume, și când ceea ce facem împreună este mai mult decât ceea ce facem separat, la fel cum pentru părinți copilul este mai mult decât fiecare dintre ei în parte.

Sursa : Allan Watts – „Devino ceea ce ești”

Trăiri pentru suflet și iubiri pentru inimă
26 Dec
Publicat în Perspective

Trăiri pentru suflet și iubiri pentru inimă

Psihologia sufletului spune că, de cele mai multe ori reușești a deveni prin tine o reflectare a propriilor tale sentimente și are dreptate. La urma urmelor, omul, prin natura sa dobândește harul de a se autoevalua, de a încerca să găsească în el cea mai bună persoană. Avem datoria de a fi oameni, sufletul iubește asta...e meseria lui. Însă noi, crezând că dânsul e un nesfârșit izvor al lumii contemporane, îl secăm pană la neajunsuri, îl bântuim cu amintirile noastre despre monștrii fioroși, îl limităm de puteri, convingerea asupra lui fiind fără rezultate mărețe. El nu uită de suflet, nu s-ar uita pe el însuși, o fire atât de versatilă, în funcție de bolul cu cereale pe jumătate gol, mâncat la micul dejun pe repezeală matinală sau în funcție de pantofii de colecție pe care i-ar vrea, dar nu-i ajung banii, are de plătit și facturi, impozite, picuri de ploaie. Da, aflasem asta de la el. Mi-a spus-o acum ceva vreme. Nu știați că și sufletul are de plătit curent? Nu știați că și sufletul, în perioada Crăciunului face pe rupte cozonaci? Nu știați că și sufletului i-ar fi prielnică o vacanță în Dominicana? Are îndatoriri însutite,de mii de ori mai uriașe ca cele ale umanilor...Îmi închipui cât de greu e să fii suflet, numai prin câți oameni trebuie să treci, câte scantei trebuie să aprinzi, câte pagini de cărți trebuie să citești, chiar și atunci când te izbește un somn adânc. Și totuși e atât de frumos să fii suflet...
Psihologia inimii contra firii umane...
Psihologia inimii e cu totul și cu desăvârșire altă povestioară. Cât despre inimă, pompa de sânge nesfârșită, ea e doar ceea ce este...o bucată din noi. "Inima, săraca",singura ființă, impropriu numită, care desavârșește omul, împlinirea sa. Inimă, ce ne-am face fără tine? O verosimilitate de stări, un amalgam de sentimente încleștate în suflet, întreaga noastră viață...toate printr-o inimă iubitoare. Reușesc să încuviințez inimii mele viața personală, nu mă sfiesc, știu că e singura care trăiește prin mine, iar eu printr-însa. Când apărem în lume, primim această inimă...o inimă ca toate celelalte. Fiecare om cultivă în inima sa ceea ce își dorește, fie sădești o întindere multicoloră de trandafiri, fie lași totul în mainile sorții, rămânând din inima ta doar o firimitură de viață...atât
Trăți pentru inimă, iubiți pentru suflet!
E minunată viața atunci când descoperi în toate aceste părți din om o frumusețe nemaipomenită. Mă simt în al nouălea cer când văd oameni cu suflet bun în jurul meu, oameni curați la inimă, oameni care întind o mâna de ajutor spre cel care nu a mâncat de trei zile, oameni care trăiesc odată cu viața, cu toate satisfacțiile și dezamăgirile ei.
Bunătatea e și ea o floare rară, o calitate cu care toți suntem înzestrați. A fi bun, tolerant, empatic cu oamenii de langă tine este un fapt eroic pentru umani și o bucurie fără margini pentru Dumnezeu.
A doua zi de Crăciun...bunătatea sufletească e specifică acestei clipe din an. Aș vrea să fie întotdeauna Crăciun, poate așa vom fi mai buni.

                                                                                                                                                                                                       Anastasia Bretan

 

Despre autoare:  Anastasia este încă un copil , eleva unui Colegiu de Artă. E un copil de cristal , aș spune . Are numai paisprezece ani și se află la granița dintre copilărie și adolescență, dar a ales să-și lase sufletul să se exprime prin artă. Pictează și scrie texte în care își transpune, cu o mare sensibilitate și profunzime, trăirile și experiențele zilnice ajutându-ne și pe noi, adulții , să ne reamintim cum e să privești lumea cu ochi limpezi și plini de iubire.

25 Dec
Publicat în Ganduri

O noua Poveste a Craciunului

nastereadomnuluiDragii mei prieteni,

De-a lungul anilor, in apropierea Craciunului, am avut multe solicitari ca sa public din nou un comentariu pe care l-am facut in 2007, cu privire la acest moment foarte special al anului. Asadar, va ofer acest articol, aici, si ma bucur ca a fost atat de bine primit, incat in fiecare an primesc cereri sa-l transmit din nou...

Sponsor principal

Articole pe categorii

Articole noi