Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

contact@humanitysteam.ro
Ganduri  

Ganduri (43)

27 Sep

Suntem pelerini in calatoria vietii

      pelerini Inainte de a ne imbarca pentru calatoria numita Viata, ne-am prestabilit destinatia prin obiceiurile noastre, "pasapoarte" si "vize". Adesea numim aceasta soarta, destin, dharma, proiect, sau in multe alte feluri.
    
     Unii au ales sa calatoreasca la clasa economica, altii la clasa de mijloc iar restul, la clasa intai. Pe drumul nostru, intalnim aceiasi oameni care au hotarat dinainte sa mearga impreuna cu noi. Cand ne oprim intr-un anumit loc, noi suntem cei care facem aceasta alegere. De ce? O, pur si simplu ne urcam la bordul urmatorului avion cu alta destinatie. Nu exista reguli batute in cuie. Ceea ce dorim este o expresie a tipului de realitate pe care vrem sa-l traim. Si toti oamenii pe care-i intalnim in viata sunt cu noi doar temporar.
     
     Unii pot avea acelasi traseu ca tine pentru ca, poate, fac parte din familia ta spitituala, dar si aceasta decizie a fost luata dinainte.
    
     Cand calatoria s-a terminat – trebuie sa pleci. Si, la fel ca si Viata. Moartea e temporara.  
    
      De-a lungul calatoriei tale, intalnesti unii oameni importanti, si se poate sa-i adori pe unii dintre ei. Si acestia sunt ingeri deghizati in tovarasi de drum. Asculta fiecare cuvant pe care-l spun, accepta-i asa cum sunt, dar nu-i imita intru totul si nu face exact ce fac ei. Ca ghizi, ei nu trebuie decat sa-ti aduca aminte de propriul tau plan. Tu trebuie sa-ti traiesti propria viata sau sa traiesti ca versiune originala a ceea ce vrei sa devii, pentru ca aceasta este natura propriului tau suflet.
    

    Nu te atasa de excese materiale. Acestea sunt, uneori, piedici in calatoria ta. Daca n-ai neaparat nevoie de ele, atunci este sigur ca sunt piedici. Daca le ai, foloseste-le. Sunt jucariile tale, sprijinul tau, sunt simboluri… dar in afara de asta, ele nu sunt NIMIC.

Traducere: Mihaela Nitulescu

27 Sep

Religia este oare logica?

religiePutin mai devreme, m-a cautat cineva la telefon si m-a intrebat daca am un anumit canal de la firma mea de cablu tv. Era una dintre acele persoane care predica religia. Vorbea despre mantuirea sufletului. Ca sa scurtez convorbirea, am pretins ca sunt buddhist si ca nu cred in Dumnezeu. Atunci, ea m-a intrebat daca nu sunt ingrijorat pentru mantuirea mea , dat fiind ca nu cred in Dumnezeu. Stiind cate ceva despre buddhism, i-am spus ca pentru mine, mantuirea nu depinde de credinta in vreo zeitate, ci de felul in care te comporti fata de alti oameni si de disciplina mintii, la care se poate ajunge prin meditatie. Am mai adaugat ca daca nu mediteaza, ea era aceea care ar putea avea probleme cu mantuirea personala. Pe urma am intrebat-o de ce Dumnezeu, cel din Vechiul Testament, era atat de diferit fata de Iisus Christos. Dumnezeul din Vechiul Testament era foarte strict in legatura cu loialitatea fata de El si ingaduia sclavia si poligamia. Dupa ce am mai discutat putin, mi-a inchis telefonul in nas.
 
     Religia este vie si o duce bine pe pamant. Va mai ramane aici inca vreo cateva generatii si va influenta peisajul politic al acestei planete. Desi face parte integranta din viata noastra, trebuie sa ne punem o intrebare. Este religia neaparat adevarata sau exista doar ca sa ne dea speranta si sa ne pastreze neschimbate ideile despre bine si rau?

      Chiar daca luam ca exemplu doar marile religii existente astazi, putem sa vedem diferentele, diferente care uneori intra in conflict unele cu altele, diferente care vor arata ca nu toate invataturile religiilor pot fi adevarate in acelasi timp. Despre Iisus Christos, unii cred ca este si Dumnezeu si om, altii cred ca a fost cel mult un profet. Unii cred intr-un Dumnezeu creator. Buddhismul nu are ideea unui Dumnezeu creator. Daca includem si alte grupari din afara religiei, situatia devine si mai incurcata. Unii cred ca Iuda era rau, altii, ca era bun. Unii cred ca Iisus Christos nu s-a casatorit niciodata, altii cred ca a facut-o. Diversitatea de opinii este uluitoare, totusi exista oameni care cred in religia lor fara sa aiba vreo indoiala.

     Ce este acest lucru pe care il numim credinta? Conform dictionarului Webster...

http://www.m-w.com/dictionary/faith

1 a : credinta fata de datorie sau o persoana : LOIALITATE b (1) : fidelitate fata de promisiunile facute (2) : sinceritate a intentiilor

2 a (1) : credinta si incredere in si loialitate fata de Dumnezeu (2) : credinta in doctrinele traditionale ale unei religii b (1) : credinta ferma in ceva despre care nu exista nici o dovada
 
(2) : completa incredere

3 : ceva care este crezut, in special cu o convingere puternica; in special : un sistem de convingeri religioase
 
sinonim vezi CREDINTA
 
-         despre credinta : fara a pune la indoiala
 
     Ciudat. Nu exista nici o mentiune despre logica. La numarul  2 se spune, "...credinta ferma in ceva despre care nu exista nici o dovada". Adevarat? Daca este asa, care mai e diferenta dintre 'credinta' si 'credinta oarba'? Atunci, credinta este sinonima cu superstitia?

     Desigur ca exista lucruri in care credem desi nu avem in prezent nici o dovada. Dar, personal, consider ca ideile bazate pe credinta n-ar trebui niciodata prezentate ca adevaruri pana cand n-au fost trecute printr-un proces logic. Inainte vreme ma duceam la o grupare religioasa si ei imi dadeau sfaturi pentru viata, si cineva a spus ca ideile lor erau "conforme cu cartea lor spirituala". A fost singura data in viata mea cand am auzit o astfel de afirmatie venind din partea unei persoane religioase. Am fost foarte incantat sa aflu ca unii oameni mai au decenta de a separa credinta de adevar. Tineti minte, convingerile nu sunt neaparat adevarate.

     Alti oameni cred in religia lor doar pentru ca sunt multi. Isi inchipuie ca daca religia lor n-ar fi fost adevarata, n-ar fi existat atat de multi adepti. Oare n-au auzit despre marketing? Daca totul s-ar baza pe adevar, ar exista foarte multi agenti de vanzari si specialisti in marketing fara slujba. Ar fi mult mai putine reclame la tv si mai putine panouri publicitare pe strada.

      Raspundeti sincer la urmatoarele cateva intrebari. Care este tara ta preferata? Care este scoala ta preferata? Ce sex ai vrea sa ai daca ar fi sa te reincarnezi? Care este cea mai buna religie?

Prin ce se aseamana toate aceste intrebari? Daca observati, la raspunsurile lor nu se ajunge intotdeauna prin logica. Multe dintre raspunsuri sunt puternic influentate de loialitate. Ti-ai ales religia din loialitate? Nu trebuie sa fii statistician ca sa stii ca religia cu care te-ai nascut este de obicei religia pe care o vei avea, probabil, pentru tot restul vietii. Atunci cand cineva se indeparteaza de religia sa originala, raspunsul obisnuit ar fi ca trebuie sa dea o sansa religiei sale sau ca trebuie sa citeasca mai mult. Ce-ar fi sa dam si celorlalte religii o sansa? Oamenii care ezita sa citeasca despre alte religii sunt ca oamenii care se tem sa incerce sa lucreze la calculator si sa iasa din epoca de piatra. Nu este obligatoriu sa ramai la religia in care
te-ai nascut.

     Altii au trecut la alte sisteme de credinta in momente cand erau deprimati si religia lor nu putea sa le usureze durerea. Apoi, o alta religie i-a ridicat din starea lor de deprimare. Oare deciziile trebuie luate in perioade de depresie? Este ca si cum o persoana care are inima zdrobita de o iubire anterioara ar fi curtata de cineva. Aceasta raspunde atunci prin ricoseu. Deciziile luate in astfel de imprejurari sunt oare neaparat corecte sau macar rezonabile?

     Cand apar diverse teorii care pun la indoiala convingerile existente, incep sa vad cum diferiti scriitori spun ca nu sunt destule probe pentru a se afirma asemenea lucruri. Unul dintre acestia a spus chiar ca ideile noi nu ar rezista la un proces in justitie. Intrebarea cea mare este daca exista vreo religie care ar putea sa reziste intr-adevar unei cercetari judiciare. Este realmente o chestiune relativa. Se poate ca nici una dintre parti sa nu fie capabila sa ofere dovezi dincolo de orice indoiala rezonabila, dar unele sunt, pur si simplu, mai credibile decat altele.

     Eu consider ca adeptii  nici un sistem de credinte nu trebuie sa sustina sau chiar si numai sa insinueze ca doar ei au intotdeauna dreptate. Daca toate sistemele de credinta ar sustine ca ideile lor sunt doar 'teorii' care se bazeaza pe anumite carti spirituale, n-ar mai fi atata galceava, nu-i asa?

Traducere: Mihaela Nitulescu

17 Sep

Puterea atingerii

puterea_atingeriiPrea adesea subestimam puterea unei atingeri, a unui zambet, a unei vorbe bune, a unei urechi care stie sa asculte, a unui compliment sincer sau a celei mai neinsemnate fapte bune, caci toate acestea pot sa schimbe cursul unei vieti.” ---  Leo Buscaglia

Mainile sunt, de departe, doua dintre cele mai importante daruri ale divinitatii, caci in mainile noastre se afla o putere enorma, care poate sa formeze si sa transforme viata noastra si pe a altora, asteptand sa fie accesata de orice om care cauta din toata inima acest lucru.

Asezandu-ne pur si simplu mainile pe o parte ranita sau dureroasa a corpului, trimitem deja acolo energie vindecatoare, chiar si fara un efort constient. Durerea sau disconfortul arata ca o anumita parte a corpului nostru are nevoie de atentie, ca un copil care cauta ingrijirea mamei lui. Cand ne asezam mainile pe o zona aflata in suferinta si ne concentram atentia asupra ei, durerea sau tensiunea dispar.

Biblia arata mai multe imprejurari in care Iisus si-a exercitat puterea atingerii. In Evanghelia lui Marcu, capitolul 7, Iisus l-a facut pe surd sa auda si pe mut sa vorbeasca. A vindecat si un orb, la Bethsaida , si a tamaduit o femeie care avea febra. In toate aceste imprejurari, Iisus si-a pus mainile pe ei.

Se stie foarte bine ca atingerea mamelor este tamaduitoare. Instinctul lor matern le spune cum sa-si administreze atingerea copiilor care sufera si plang. Se pare ca atingerea mamei este cel mai bun si mai rapid remediu pentru unele probleme ale copiilor cum ar fi durerile fizice, indispozitiile si chiar febra. Tot prin "atingere", ele isi pot exprima atentia tandra si iubitoare.

Plantele si animalele reactioneaza si ele pozitiv la vibratiile pline de iubire exprimate de maini. Iubitorii de plante si animalute de casa pot sa confirme acest lucru. Atingerea stapanului este la fel de importanta pentru plante ca si lumina soarelui, apa, hrana si adapostul. De aici vine termenul “deget ver”. Animalele, pe de alta parte, sunt fericite sa fie atinse de stapanii lor, in special cainii si pisicile.

In acelasi fel, ne putem utiliza puterea mainilor pentru a realiza vindecari, atat asupra altora cat si asupra noastra insine.

Exista multe sisteme de vindecare pe care ni le-au daruit marii maestri, in care se folosesc mainile, unul dintre acestea fiind reiki. Reiki este o tehnica japoneza de vindecare, redescoperita de Dr. Usui. “Rei” inseamna suflet/spirit iar “ki” inseamna forta vitala sau energie. Poate fi folosit in nenumarate scopuri si opereaza la toate nivelurile fiintei, in afara granitelor timpului si spatiului. Desi in mod traditional se transmite de la maestru la discipol prin procesul denumit “reiju” sau acordaj, reiki poate fi abordat si utilizat practic de oricine care doreste sa canalizeze aceasta energie.

Cu mult inainte de a fi cunoscut conceptul si practica unor diferite sisteme energetice, imi descoperisem deja puterea atingerii, la o varsta foarte frageda. Imi aduc aminte de niste imprejurari cand doi dintre vecinii nostri s-au vindecat in mod miraculos imediat dupa ce mi-am pus mainile pe ei, rostind in gand un fel de rugaciune. Prin studiu individual, am practicat reiki si vindecarea pranica, pentru a valorifica darul pe care-l aveam. Cu ajutorul mainilor, am reusit sa ajut oamenii sa se vindece de bolile pe care le aveau, de la simple alergii pana la cancerul care le lua puterea. Intr-un fel sau altul, stiu ca aveam puterea sa-i “ating”.

Mainile mai pot fi folosite pentru a binecuvanta si pentru a da putere. Simplul act de a atinge pe cineva in timp ce rostim o rugaciune spusa din toata inima (fie in gand, fie cu voce tare) este suficient pentru a invoca binecuvantarea divina asupra acelei persoane. In acelasi fel, putem da putere unor obiecte sau intentii prin utilizarea puterii atingerii noastre. Acest din urma lucru se poate realiza prin scrierea intentiilor pe o bucata de hartie, pe care sa o tineti intre maini in pozitie de rugaciune, in timp ce recitati o rugaciune de afirmatie.

Asa ca nu subestimati niciodata puterea atingerii, caci acest act atat de simplu poate sa faca foarte mult si sa schimbe cursul unei vieti. Impartasiti in mod generos acest dar cu toate fiintele simtitoare de pretutindeni si folositi-l pentru a schimba in bine viata cuiva. De aici vine zicala “ a da o mana de ajutor”. Aduceti-va aminte intotdeauna ca viata voastra, puterea voastra, nu se afla nicaieri altundeva decat in mainile voastre.

Traducere: Mihaela Nitulescu

12 Sep
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Eileen Caddy - A-ti accepta varsta

Ceea ce urmeaza este un scurt articol despre Eileen Caddy, co-fondatoare a Fundatiei Findhorn. In el este vorba despre modul in care ea si-a schimbat atitudinea fata de propria-i moarte.

       Aceasta este o poveste minunata si miscatoare, care sper sa va emotioneze tot asa de mult cum m-a emotionat pe mine.
        In mai 2003 conduceam o casa de retragere la Findhorn si mi-am luat cateva zile libere ca s-o vizitez pe Eileen, la care tin foarte mult. Am stat putin de vorba si am fost foarte recunoscatoare cand a acceptat sa vina sa discute cu grupul de la casa de retragere. Dar simteam la Eileen ceva care ii dadea mai multa seninatate si veselie decat vazusem inainte la ea. Mi-a spus cateva lucruri pe care in mod normal le-as pastra pentru mine – dar ea insasi a impartasit dupa aceea grupului aceleasi lucruri si a vorbit despre ele si cu alti oameni. Asa ca ma simt libera, cu incuviintarea ei, sa vi le povestesc mai pe larg. eileen_caddy
        "Voi ramane aici cata vreme este nevoie de mine", a spus Eileen grupului. "Si nu mai vreau sa mor."
          A continuat sa explice ca tocmai fusese intr-o excursie in sud ca sa-si viziteze familia. In casa uneia dintre surorile ei, cazuse pe podea si ramasese si intepenita in cada. In ambele imprejurari, nu putuse sa se ridice singura si fusese nevoita s-o cheme pe sora ei ca s-o ajute.
        "Zaceam pe podea", ne-a spus ea, "si m-am relaxat. Mi-am dat seama atunci ca aveam nevoie de ajutor si am reusit sa spun, am nevoie de ajutor."
        Ascultand-o si privind-o, era nemaipomenit sa vezi ce prin ce transformare adanca si acceptare interioara trecuse. Plutea, stralucea si era in efervescenta, plina de si mai multa viata si dragoste. Energia si atitudinea ei erau minunate.
        Era minunat, de asemenea, sa vezi o persoana in varsta aflata inca in plin proces de invatare si transformare. Cu un zambet, ea era inca prezenta la lectiile pe care Scoala Pamant ni le da noua, tuturor. Eram multumita si pentru faptul ca acum scapase de durerea de spate si spasmele puternice pe care le indurase in ultimii cativa ani. Se simtea mai bine acum in corpul ei si atitudinea i se schimbase, de asemenea, in bine.
        Poate ca unii dintre voi va aduceti aminte ca o vreme a fost foarte suparata si impacientata ca mai traia inca. Vorbea deschis despre asta cu toata lumea. Nu dorea sa se afle intr-un corp batran si plin de dureri, avand nevoie de ajutorul altora. Facuse treaba pe care o avusese de facut si era gata de plecare! Atitudinea ei era aproape militara. Mi-am indeplinit misiunea!
        Acea atitudine s-a topit acum. Din nou, s-a predat si mai profund imbratisarii dragostei lui Dumnezeu. Reusise sa invete acea lectie uriasa, pe care ultimele decenii ale vietii, ne-o dau tuturor. Plutea in voia curentului, lasandu-se dusa de ciclul natural al declinului fizic si de lectiile sale de acceptare si noua intelepciune.
      Personal, era un lucru foarte amar pentru mine. Nu cu prea multa vreme in urma, propria mea mama, 'Freddy' Bloom, eroina de razboi din al doilea razboi mondial – petrecuse trei ani intr-un lagar japonez de prizonieri si devenise exemplul si sprijinul pentru spiritul tuturor femeilor de acolo – nu se apropiase de moarte cu o asemenea impacare. Era o femeie cu o inima mare si deschisa, cu simtul umorului si mai tarziu participase la ceremonii de reconciliere in Japonia, dar era puternica si ingrozitor de independenta. Pana in ziua cand a murit, si-a pastrat teribila nevoie de a se putea ingriji singura si era inversunata in rezistenta ei fata de orice dependenta. Avea si dureri fizice – dureri legate strans de atitudinea ei de rezistenta stoica.
       A fost un paradox dureros pentru mine, care doream ca mama sa se impace cu realitatile fizice ale propriei batraneti si totusi o respectam pentru curajul ei si caracterul pe care si-l formase in niste imprejurari cu adevarat crunte. Tocmai virtutile care facusera din ea o eroina si o supravietuitoare erau acum o sursa de dureri fizice. Puterea vointei si taria ei de caracter fusesera candva manifestarea perfecta a vitalitatii si a cursului vietii – dar acum trebuia sa le predea si sa se armonizeze pentru a permite vindecarea.
        Cea mai importanta caracteristica a noii spiritualitati este concentrarea sa asupra vindecarii, a sugerat recent profesorul Paul Heelas de la Lancaster University la o conferinta academica tinuta la Universitatea Deschisa. Cei mai multi dintre delegati – cu totii, oameni de stiinta care studiaza holismul si miscarea New Age – au fost de acord cu aceasta opinie. Vindecarea spirituala, vindecarea prin bioenergia mainilor, lucrul cu corpul, consilierea, psihoterapia, vindecarea pamantului, vindecarea politica, vindecarea sociala, vindecarea planetara… acestea sunt intr-adevar caracteristicile majore ale noii spiritualitati globale in formare.
        Asa cum multi dintre noi stim, pana si cei mai cinici oameni apeleaza la o abordare holistica atunci cand apare o criza fizica sau emotionala. Ascultand conferinta, mi-am dat seama ca 'vindecare' este de fapt cuvantul respectabil si acceptabil care este folosit de stiinta oficiala pentru a descrie ceea ce are loc de fapt: crestere spirituala si dezvoltare spirituala. Poate ca, de fapt, nu este nicio diferenta intre cresterea spirituala si vindecare. Si am inceput sa ma joc cu cateva ecuatii simple:
        Boala + Dezvoltare Spirituala = Vindecare
        Rezistenta + Predare-catre-Fluxul-Universal = Dezvoltare Spirituala.
        In principalele mele boli – prima a fost o hepatita B care aproape ca m-a omorat, iar a doua a fost o vatamare a spatelui care m-a tinut aproape imobilizata vreme de doi ani – vindecarea a inceput doar atunci cand am inceput sa simt o oarecare acceptare si dragoste curgand prin boala mea. Acea dragoste era ghidata de inima si mintea mea, care incetase sa se planga si sa reziste, lasand cale libera fluxului.
        Cei mai multi dintre vindecatori, fie ca lucreaza cu cate o singura persoana, fie ca lucreaza cu grupuri, stiu ca principala lor sarcina este sa elibereze oamenii, redandu-le o inima si o minte deschisa.
        Cand Eileen s-a predat si s-a deschis realitatii faptului ca imbatranea, a fost umpluta cu o dragoste si o putere mai mare.
         La Conferinta Spirit of Healing de la Findhorn Foundation, de Paste, ne vom concentra asupra modului in care putem aplica aceasta intelegere a vindecarii in toate aspectele vietilor noastre – personale si comune. Scopul nostru, cu siguranta cel mai mare ideal al nostru, este sa aducem intreaga comunitate a vietii la eliberare si la raiul pe pamant care se realizeaza prin vindecare.
         Astept cu nerabdare conferinta de Paste pentru a cunoaste inspiratia si gama larga de cunostinte care vor fi oferite acolo.
        Ma voi bucura, de asemenea, foarte mult, s-o vad pe Eileen cum aprinde candela pentru ceremonialul care deschide conferinta. Trupul ei poate fi slab, dar ochii ei vor straluci. Forma fizica si tiparele psihologice trebuie sa fie mereu in schimbare si sa se adapteze la noul flux care apare. Nimic nu ramane static.

Traducere: Mihaela Nitulescu

Sursa: http://www.williambloom.com

04 Mai
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Primavara la marginea padurii

Ecaterina Uhliuc

Intr-o casa din satul Brodina traieste o femeie care pandeste, an de an, venirea primaverii. O simte urcand de-a lungul drumului, inca de cand padurea e ingropata in zapezi. O asteapta, fie pe laita din fata casei, sub soarele firav, fie in dosul ferestrei, petrecand cu privirea ultimele ninsori. Pe urma lor cerul isi schimba lumina, pasarile incep brusc sa cante si atunci stie ca nu mai are mult de asteptat.

UhliucAnii de foamete

Dupa nume, pare din neam de hutuli. O cheama Uhliuc. Ecaterina Uhliuc. Dar numai numele si unele amintiri sunt hutane. Numele, de la barbatul cu care a trait peste patruzeci de ani, iar dintre amintiri, doar acelea din vremea in care a fost nevasta lui. Celelalte, de cand era copila la casa parinteasca din Vicovu de Sus, ori acelea mai apropiate, din ultimii ani, dupa ce copiii ei au plecat fiecare pe la casele lor, s-au sters ori s-au amestecat.

Le povesteste sarind de la una la alta, trecand peste ani si intamplari, peste amaraciuni si suparari, peste cele cateva bucurii pe care le-a simtit, cu usurinta cu care sarea pe vremuri de pe o piatra pe alta, cand trecea paraul din capatul satului.

Pentru cei cativa vecini, ea este insa Tusa Catrina, cea mai batrana femeie dintre cei care mai traiesc in casele insirate de-a lungul drumului forestier ce coboara din Brodina, satul hutulilor, ascuns intre Obcinele bucovinene.

Povestea ei pare la fel de intunecata precum cararile padurii langa care traieste acum. "Am dus-o tare greu acasa, in Vicov, eram opt frati, din care am mai ramas doar eu si un frate mai mare, care are optzeci si doi de ani.

Primavara infrigurata pe Obcinele Bucovinei

Eram de-o schioapa cand a venit peste noi razboiul si am fost evacuati catre Dorohoi. Intr-o buna zi, or venit rusii si ne-or fugarit din case, de n-am avut vreme sa luam nimica cu noi. Am plecat si am stat la Dorohoi de primavara pana toamna tarziu, de-or venit brumele, apoi ne-au trimis inapoi acasa. Mama, in fata, c-o traista in spate, si noi dupa ea, si mai mari, si mai mici, care cum eram.

Numai ca acasa nu mai erau de nici unele, camara goala, in gradina nimic, daca nu a semanat nimeni. Multa tare, multa foamete am indurat atunci. Mama culegea urzaci piscate de ger si ierburi salbatece din padure si le fierbea si ne dedea doar cate oleaca, la fiecare, sa mancam, ca sa ne ajunga. N-aveai de unde sa ceri ceva, ca nimeni nu mai avea nimica. A fost greu si saracie piste tot.

Tata indata a murit, un frate mai mare a fost luat prizonier la rusi, iar noi ceilalti am rabdat cu mama. Doamne, cata mizerie era, raie, paduchi, tifos, foamete, saracie cat incape. Nu era nimic, nu aveai de nici unele. Ca sa scapam de paduchi, mama a ingropat hainele in pamant si or iesit paduchii deasupra, ca o cusma. Si iaca, tatusi n-am murit! Da tare multa foame am indurat. Foametea a fost cel mai mare chin.

O hainuta mai puteai s-o carpesti, daca o aveai, o spalai, o indreptai, da mancare din ce sa faci? Din lemne si din scoarta de copac! Asa ne-a salvat mama, saraca. Cu fierturi, facute numai ea stie din ce. Cu ce culegea de prin padure. Padurea ne-a salvat atunci. Tin minte ca la vreun an dupa ce s-a gatat razboiul, mi s-a parut ca e cea mai mare sarbatoare cand a facut mama rost de cateva bucatele de zahar, pe care ni le-a impartit sa le mancam cu cate o lingura de mamaliga".


Mireasa fara voie

Vantul iute de martie rupe zdrente din pacla cenusie a norilor, padurea intunecata miroase a salbaticiune, frigul se ascunde in umbre. Este ceva salbatic si in oamenii acestia putini pe care i-am intalnit aici, in Brodina, satul din mijlocul padurii. Este ceva straniu si in femeia aceasta

care sta acum pe marginea patului si-mi povesteste cu glas stins viata ei. E asezata cu spatele la fereastra ce da inspre padure si are chipul umbrit. Pare incremenita, mai ales cand tace, numai ochii scapara din cand in cand, in timp ce povesteste, ca si cum cine stie cine sau cine stie ce om sau intamplare ar sufla in jarul tineretii indepartate.


O intreb cum a ajuns in Brodina si-mi spune ca a venit de la Vicovu de Sus la fratele ei mai mare, insurat, cu o casa plina de copii. A venit sa-l ajute si sa mai imputineze numarul gurilor flamande. "Io am stat la fratele care avea copii multi si avea nevoie de agiutor, numai ca intr-o seara a venit la dansul un om tare neguros si au vorbit dansii ceva laolalta. Nu mi-a placut de omul acela, de cand a intrat in casa. Fratele a venit apoi la mine si mi-a zis ca nu ma mai poate tine si ca ma da barbatului aceluia sa-i fiu femeie.

Doamne, am simtit cum ma sageata la inima, ca nu mi-a placut deloc omul, de cum l-am vazut. Era mult mai batran ca mine, neguros si inchis, nu s-a uitat la mine o data macar, nu mi-a zis nici o vorba, nici nu m-a intrebat nimica, cat de cat ceva. Sa ma fi intrebat cati ani am, ori cum ma cheama. Nimica. S-a inteles cu fratele, apoi a plecat. Eu am mancat apoi bataie o zi intreaga de la fratele, pentru ca am zis ca nu ma marit.

Numai ca mai demult ascultai de fratele mai mare ca de parinti, nu exista sa te opui. A doua zi m-a dus fratele la dispensar, unde era si el, omul, ne-am facut analizele si ne-a inscris la primarie pentru nunta. El n-a grait nici atunci deloc cu mine, dar m-am uitat mai bine la el si am vazut ca era un om inalt si ciudat tare.


Prieteni buni

Si cand l-am auzit ca vorbeste numai ucraineste, hutuleste adica, mi-am zis ca n-am sa pot trai cu dansul, ca io nu stiam limba aceea. Eram ca doi muti, eu nu intelegeam ce-mi spunea, si el vorbea cu mine numai asa, din cand in cand, el stia ce. M-a adus apoi aici, in casa asta, care nu era inca gata, el pleca zilnic in padure, ca era paznic de vanatoare, si eu ramaneam singura toata ziua.

Lui ii placea mult padurea, vedeam eu ca ar fi stat tot printre copaci. Eram tare straina si singura in locurile astea pustii. Cand am facut pruncii, parca mi-a mai trecut spaima. Stateam in pat langa ei si parca nu-mi mai era asa greu.

Apoi, cand au mai crescut, ma obisnuisem deja mai bine. Nu ma mai temeam asa de tare de padure. Ei umblau toata ziua dupa flori, dupa zmeura, se jucau printre copaci, aduceau acasa pui de animale, pe care-i tineau o vreme si-i hraneam laolalta cu ei. De la ei, de la copiii mei, am invatat eu sa nu ma mai tem de padure si de salbaticiuni. De la ei am invatat sa astept primavara ca sa intru in padure dupa ierburi si sa-mi fie drag ca stau aici cu casa.

Dupa aceea, la o vreme, i-o parut rau lui fratele, Dumnezeu sa-l ierte, ca m-a dat dupa omul acela care a fost barbatul mieu, om inchis si neiubitor, dar n-am mai avut ce face, s-or trecut toate. Dupa ce am facut pruncii, s-au incheiat toate. Asa erau vremurile si eu m-am supus lor. Daca am fost fericita, ma intrebi matale? Dar cine stia de fericire pe-atunci? Da cati ajung sa stie ce-i aia, si acuma, in ziua de azi?"


Padurea

Au trecut multi ani de cand Matusa Catrina a ramas singura. Barbatul i-a murit si fetele s-au cam dus la rosturile lor, in lumea larga. Mai aproape de ea sta "baietul, tacut si inchis ca tatane-sau". Primavara, cand se lumineaza de ziua, isi ia cosul si intra in padurea vecina cu casa ei. E ca si cum ar trece dintr-o camera in alta peste un prag, dincolo de care e tot acasa.

Acuma, primavara, are multe de cules din padure: radacini, muguri, frunze, zeama de mesteacan, pe care-o strange, picatura cu picatura, din tulpinile increstate ale copaceilor tineri. "Asta-i sangele padurii si nici o boala nu te prinde daca bei zeama de asta", spune ea cui vrea s-o asculte.

Culege de toate, aduna ca o furnica si-si umple cosul pe care-l desarta seara, cand se intoarce, pe masa din bucatarie. Apoi le alege cu migala, desparte macrisul iepurelui de frunzele de bardahuz, laptele cucului de floarea untului, leurda iute de ceapa ciorii, mugurii de brad de cei de fag si de plop, urzica moarta de cea piscacioasa, radacina de tataneasa de cea de brusture.

Pe toate le aranjeaza, dupa cum le e felul si rostul, la uscat. Legate in smocuri ori buchete, insirate pe ate legate de grinda, stranse in saci mari de panza alba ori bagate in cutii de toate formele si culorile, florile si buruienile adunate asteapta cuminti, razvratindu-si miroznele, sa vindece, sa dreaga, sa aline durerile.

Abia dupa ce intunericul face ca lumea sa i se para mai mica, tusa Catrina iese pe laita de afara si lasa usa casei deschisa, pentru ca mirosul crud al frunzelor asezate la uscat sa se mai intalneasca o data cu aerul tare pe care padurea il impinge catre ea, prin crengile plecate, ce se lovesc de stalpii cerdacului. Acum poate sa se gandeasca la cele de peste zi, la cele ce o asteapta maine, la cele pe care le-a trecut de cand sta aici, in casa din marginea padurii. "Primavara, de cum da caldura, eu nu mai am vreme, catu-i ziua de mare, sa ma plang de ceva.

Oricat de grea mi-a fost viata, primavara parca ma intorc la cele cateva clipe in care am fost si eu bucuroasa pe lumea asta si parca vad asa, ca printr-o ceata, cum imi trec pe dinainte pruncii tinand in brate un pui de caprioara, florile pe care mi le adunau cand se intorceau din padure, dusi de tatal lor, mirosul lui ciudat, de om strain, lumina care-i incalzea parul dimineata cand pleca. Parca a fost un vis, ca o bruma care s-a pus seara sclipind si dimineata, cand a iesit soarele, s-a luat".

Sursa: Formula As
Foto: DAN TRASNAI (3)

04 Mai
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Religia mea e iubirea

teodosiuelena2Poate ar trebui sa fiu arsa pe rug pentru gandurile mele.

Nu simt ca apartin unei religii, toate-mi sunt egale, reci si impersonale.

Il gasesc pe Dumnezeu in iubire, in zborul neobosit al fiintei mele catre alte fiinte, in primavara care mi-a cotropit sufletul ca in fiecare an.

Aseara am simtit dupa ploaie mirosul ierbii proaspete si m-am gandit “Doamne, cat iubesc asta!”, am ridicat ochii spre cer si am vazut norii calatorind liberi pe cerul atat de albastru si m-am gandit “Doamne, cat de liberi suntem de fapt!”, am descoperit soarele ca un glob de foc coborand la capatul Pamantului si am simtit tristete gandind :”Doamne, de ce nu admir spectacolul asta maret in fiecare zi? Ce te poate umple mai mult de caldura?”

Am intalnit un copil in parc, o fetita cu rochie inflorata si am simtit ca as strange-o in brate si toata dragostea din lume m-ar strafulgera intr-o singura imbratisare.

Am urmarit cum fiul meu devine om mare si m-am intrebat daca nu cumva am fost partasa la cel mai mare miracol, pastrandu-l in pantecul meu de cand era o celula si urmarindu-l zi de zi cum invata sa traiasca.

L-am gasit pe Dumnezeu in aceasta existenta, cand m-am indragostit iar si iar si cand am iubit cu toata puterea mea si cand suferinta si tristetea si melancolia au pus stapanire pe mine, dulce durere care mi-a amintit ca desi suntem un fir de praf, avem ascunse in noi furtuni.

M-a intrebat copilul meu, uluit, daca murim si a trebui sa-i raspund: Da, dar asta nu conteaza. Farama de viata din noi bate in inima copacilor, tristetea noastra traieste in unduirea crengilor, soaptele in fosnetul frunzisului, viselele noastre sunt norii albi, pasarile brazdand cerul, amintirea noastra o pastreaza marea in fiecare val....Nu te teme, dragul meu, nu murim cu adevarat, ne nastem inca o data si inca o data ca sa imvatam sa iubim”.

Ma inchin IUBIRII care ma duce catre Tine, Doamne.

04 Mai
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Erou

Cauti un erou care sa te inspire sa faci fata durerii?

Daca iti doresti vreodata sa gasesti un erou, viziteaza o clinica pediatrica. Daca vrei sa intalnesti un profesor, gaseste un copil care se confrunta cu o boala severa. Copii stiu cum sa faca ca fiecare clipa sa devina importanta. Ei preiau bucuria de oriunde o intalnesc in jurul lor. Durerea este reala, dar copiii stiu cum sa fie indeajuns de liberi astfel incat vietile lor sa fie pline de bucurie chiar si in mijlocul durerii.

Sambata trecuta am avut ocazia sa vorbesc in cadrul unei actiuni de strangere de fonduri pentru o organizatie ce colecteaza fonduri si cauta sprijin pentru a ajuta copiii cu probleme severe ale rinichilor. Cea mai emotionanta parte a diminetii a fost prezentarea povestilor unor copii care se confrunta cu probleme medicale. Nu este uimitor cum copii care se confrunta cu astfel de provocari continua sa se joace ori de cate ori au ocazia, inca rad si inca ne zambesc? Micutul Mathla traieste la centrul de tratament pentru copii cu probleme de rinichi Morningside, in timp ce asteapta sa sufere un transplant de rinichi si unul de ficat. El suporta 4 ore de dializa in fiecare zi (unde un aparat ii curata sangele) si 12 ore in fiecare noapte si isi vede familia o data la trei saptamani. Cu mana sa micuta in a mea, am stat in fata multimii si ne-a aratat tuturor un zambet larg atunci cand toata lumea l-a aplaudat. Deci lectia din aceasta saptamana este dedicata celor 14 copii care asteapta un transplant in aceasta clinica, invaluiti in credinta, si tuturor copiilor ale caror suflete curajoase se confrunta cu astfel de probleme.

Cand eram tanara, spitalele m-au invatat cat de important este sa pastrezi viu copilul din tine. Imi amintesc momentele cand eram imobilizata in patul meu de spital asteptand o operatie pe creier, privind luminile de pe tavan si auzind sunetul facut de rotile patului in timp ce era pus in miscare. Nu a trecut mult timp pana cand am inceput sa ma joc in mintea mea cu luminile din spital. Imi imaginam cum alergam si saream peste luminile care treceau pe deasupra capului meu. Unu... doi... trei si sar peste lumina, aterizand pe tavan.De ce copii reusesc sa faca asta, sa gaseasca bucuria si pacea chiar si in mijlocul experientelor dificile? Si mai ales, de ce nu pot si adultii sa faca acelasi lucru?

Iata de ce...

Cand un copil simte o emotie, o face in proportie de 100%. El nu isi limiteaza si nu isi categoriseste emotiile drept bune sau rele, ci doar le simte. Si pentru ca le simte intr-un mod liber, in curand va fi liber de ele. Ca adulti uitam puterea vindecatoare de a ne lasa sa plangem pana ne linistim, sa radem pana ni se inrosesc fetele si sa ne jucam pana ne amintim ca viata exista doar Acum.

Ca adulti suntem atat de inspaimantati de ziua de maine, atat de prinsi in ganduri dureroase legate de ziua de ieri, incat pierdem clipa de fata. Vreti sa stiti de ce un copil care traieste intr-un spital inca se joaca si rade, inca experimenteaza bucuria? Deoarece camera de tortura a mintii sale inca nu l-a imobilzat complet. Daca traiesti la maxim fiecare moment, chiar si unul dureros... dupa durere vor rasari bucuria, pacea si viata intr-un mod foarte natural. Doar atunci cand mintea ne incatuseaza cu expresiile "trebuie", "este necesar" si "ce se va intampla daca...?", suntem prinsi in suferinte de tortura pe termen lung. Cat de multe dintre suferintele tale de astazi sunt reale? Cat de multe dintre ele sunt doar creatia mintii si gandurilor tale? Cat de multe suferinte ar disparea daca ne-am intoarce la inima inocenta si deschisa a unui copil care se va juca, va rade si va imbratisa cu toata forta sa - chiar si atunci cand asteapta un transplant de rinichi? Infrunta camera de tortura a mintii tale si gaseste copilul din tine care stie cum sa danseze dezbracat in ploaie si imbratiseaza-l cu toata inima ta! Intoarce-te la inocenta copilariei si gaseste bucuria clipei!

Dragoste si bucurie,

Coleen-Joy 

Traducere: Stancu Ciprian

04 Mai
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Experienta vietii

Traind - Experimentam

Traind, fiecare isi creeaza propria experienta. Uneori fara sa-si dea seama, atinge pe cei din jur si le schimba universul. Fiecare dintre noi este un creator, desi constientizarea acestui fapt este dificila. Ce s-ar fi intamplat daca, la un moment dat, profesia aleasa ar fi fost alta, daca am fi urmat sfatul parintilor, sau al prietenilor, sau propriul imbold? Daca, daca, daca....... E greu de spus. Nu ne punem astfel de intrebari pentru ca raspunsul pe care ni l-am da noua insine ar fi inexact, pentru ca vrem sa facem fata realitatii iminente. Ar fi fost o alta viata… am fi trait alte experiente, am fi fost acelasi angrenaj in roata vietii noastre.

Asa ca, in loc sa ne punem intrebari, in loc sa cautam raspunsuri si sa gasim solutii pentru problemele noastre, mergem, impinsi de “valul vietii” mai departe, pentru ca si ceilalti fac la fel. Si ceilalti au un serviciu, si ceilalti se lupta pentru supravietuire, si ceilalti au probleme, de ce n-am face la fel? Intrebarile, credem noi, nu-si au rostul in viata tumultuoasa bazata pe material. Totul e o goana dupa pozitie, functie, putere, statut social, casa, masina etc… Si atunci, de ce sa se piarda timpul cu probleme existentiale. Cel mai comod mod de a trai viata este cel de a urma exemplul celorlalti. E deja o cultura, un fel universal de a fi.

Tiparele prin care altii s-au realizat au devenit best seller-uri si sunt apoi copiate si transpuse in viata fiecaruia dintre noi. Cu totii ne dorim sa traim fara grija, sa fim asemeni personajului pe care il admiram, uitand ca, pana si acesta a avut propria experienta pentru a ajunge aici. O experienta proprie de viata, care i-a marcat destinul si astfel, chiar daca nu a constientizat, alegerea pe care a facut-o la un moment dat a fost cea care a determinat succesul ulterior.

Alegerile nu fac parte din cotidian, aceasta e idea ce-i calauzeste pe cei mai multi. De ce? Frica de schimbare, de un alt mediu, de un nou job, un nou oras sau o alta tara in care sa se poata afirma fiecare pe sine este paralizanta. Si atunci, calea cea mai usoara este aceea de a merge mai departe, de a persista in drumul trasat de altii, pe calea batatorita. Orice deviere este sanctionata si nu e privita de societate decat ca o anomalie.

Problema insa e , ca alegerea altora, exemplul altora e individual, nu se potriveste oricui. Nu toata lumea poarta aceasi marime la pantofi.

Iesirea din tipare nu este usoara. Si nu poate fi facuta oricum. Important este ca fiecare sa constientizeze la un moment dat, ca solutia problemelor poate fi o schimbare a atitudinii si mentalitatii.

Trebuie sa-ti traiesti viata, viata ta, cu greselile si succesele tale!

Si mai ales sa inveti macar din propriile tale greseli, sa nu le repeti la nesfarsit.

Traieste in prezent!

Nimic nou sub soare.

04 Mai
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Eternul prezent

Toate se nasc, traiesc si mor. Exista un moment prielnic pentru fiecare intalnire cu destinul.Trupul nostru se naste cu o forma ce se preschimba de-a lungul existentei. El nu  prezinta aceeasi infatisare pe parcursul intregii noastre vieti. De la forma de prunc, plina de o candoare irezistibila, trupul nostru se transforma in permanenta, creste in inaltime, se fortifica si sufera mereu transformari vizibile. Starile sufletesti pe care le traim sufera aceeasi permanenta schimbare. Ne e dat sa cunoastem intregul registru de emotii pozitive sau negative. Psihicul nostru percepe perpetuu o fluctuatie inimaginabila.

Patrunzand in planul ideilor, constatam aceeasi caracteristica, doar ritmul difera.Trupul fizic marea mediterana.jpgsuporta schimbari mai lente, schimbarea starilor e mai rapida, iar in plan mental  gandurile circula cu viteza uimitoare, ca autovehiculele pe autostrada.
In aceasta permanenta forfota si innoire, exista un punct constant, momentul prezent. In fiecare clipa traim un moment prezent, pe care uitam sa-l remarcam si il lasam adesea sa se scurga pe langa noi fara a-i aborda atentia cuvenita. Cum de ne scapa exact momentul esential?

Suntem, datorita experientei trecute pe care o cunoastem, ancorati in istoria personala.Teama de noile experiente, ne tine legati de un domeniu mai accesibil, ceea ce cunoastem deja, uitand ca in acumularea experientei, momentele care ne-au format, au existat candva tot intr-un prezent pe care il traiam. Nevoia de certitudine si siguranta, ne indeamna sa dorim sa pasim mereu pe carari cunoscute. In fata noastra se deruleaza, ca intr-un film, experiente dureroase, pierderea averii, a omului drag de langa noi, a locului de munca, sau dimpotriva, suntem coplesiti de momente de bucurie, nasterea unui copil, nunta, evolutia in cariera. Ne dorim in consecinta sa ne ferim de experientele triste si sa ne asiguram in mod constant ca avem parte doar de evenimente pozitive. In toata aceasta pendulare de la o traire sau alta, nu ne luam ragazul sa ne oprim o clipa si sa observam cum toate trec. Indiferent ce ne dorim, evenimentele oricum se succed, si oricum am dori sa le stabilizam, ele nu se lasa deloc controlate de dorintele si incercarile noastre. Dar, cu incrancere si incapatanare, ne impotrivim desfasurarii firesti a vietii, incercand mereu si mereu sa ne agatam si sa fixam timpul, intr-o pozitie confortabila. Dar el curge impasibil si neinduplecat. Observam de existente intregi, cum surprize la care nu ne asteptam, ne dau peste cap toate planurile, cum socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ, ca nu aduce anul ce aduce ceasul, si totusi in micimea noastra ne luptam cu timpul, incercand sa-l facem sa curga in favoarea maruntelor noastre idealuri. E o lupta care ni se pare nedreapta, ne invartim in acelasi cerc vicios, insa roata implacabila a destinului se invarteste fara vrerea noastra, doar dupa legi numai de ea stiute.

O alta capcana in care cadem, e viitorul in care ne proiectam visele si dorintele, si speranta care ne amageste, iar si iar, ca maine va fi asa cum dorim. Dar maine soseste, si e mereu proaspat si nou, si neasteptat si nu se inscrie deloc intre hotarele proiectului nostru. Si ne intrebam uimiti de ce toate acestea. Nu gasim un raspuns foarte clar definit, dar continuam sa inotam impotriva curentului si sa facem iar planuri, pe care dusul vietii, din nou ni le spulbera.
Astfel trupul nostru traieste intr-un prezent cotidian, de la care nu ne putem sustrage, insa sufletul si mintea raman in urma sau o iau inainte, nesuprapunandu-se in mod firesc, peste acelasi moment. Traim prea putin cu adevarat in momentul actual, doar fortati de imprejurari, cand ne inunda intensitatea sentimentelor. In rest, executam ca un robot muncile zilnice, in timp ce mintea zburda nestingherita pe axa timpului, incapabila sa stea un pic locului si sa fie atenta si constienta exact la ce ni se intampla. Si uite asa, ni se scurge printre degetele, exact momentul cel mai pretios, momentul acum, care rezulta din ieri si care il creeaza pe maine. De cate ori, nu trecem fara sa observam stralucirea soarelui sau dansul jucaus al stropilor de ploaie, zambetul unui copil. De cate ori nu ratam o oportunitate de destin, care ni se ofera acum, din neincrederea rezultata din prejudecatile formate ieri sau din teama de a accepta primenirea vietii noastre cu noi elemente aducatoare de imbogatire interioara.

Un alt obstacol este lenea. Pur si simplu din comoditate, mintea noastra refuza sa primeasca noul in fiinta noastra. E mai facil sa facem cum stim noi, ca asa ne-a invatat bunica, decat sa fim in concordanta cu vremurile, care oricum vin peste noi si ne bulverseaza existenta. E mai usor sa spunem: "nu cred", "nu stiu", "nu ma intereseaza" si sa negam informatia care vine spre noi din abundenta. Dar ea vine oricum, si daca nu vrem de buna voie, ne forteaza pana la urma sa o acceptam, caci in jurul nostru exista o permanenta transformare, de la care nu putem sa absentam. Chiulim o zi, chiulim doua, chiulim un an de la lectiile noi de viata si atunci constatam ca am mai ramas repetenti un an si o luam de la capat. Mai absolvim cate o clasa luand nota de trecere, insa existenta nu iarta si ne obliga sa mergem inainte. Adesea nu ne lasa nici daca suntem silitori, insista sa asimilam invataturile sale, si nici nu apucam sa trecem bine un test ,ca apare altul, si altul. Evolutia e infinita iar timpul are rabdare, caci vrem nu vrem  tot trebuie la un moment dat sa luam act de inconstienta  noastra si sa ne trezim. Iar dupa ce ne dezmortim din indolenta si ne facem exercitiile de inviorare, abia apoi incepe calatoria adevarata. Abia apoi incepem sa ne antrenam bicepsii spirituali si sa ne dezvoltam musculatura constiintei,  sa ne hranim cu vitamine celeste, sa-i dam sufletului apa vietii, sa ne imbracam cu haina adevarului, sa ne inarmam cu rabdare si bunatate. Scaldati mereu in arealul subconstientului colectiv, nu vom reusi sa rupem barierele si sa spargem propriul cocon de iluzii in care zbaterea noastra ramane ineficienta.

Un prim pas, pentru a gasi fereastra spre adevarata lume invizibila a sufletului si mintii, dar perfect perceptibila cu ochii spirituali, este trairea in aici si acum. Ea ne ajuta sa evadam din labirintul in care singuri ne-am ratacit, ea ne da puterea sa dezlegam nodurile pe care singuri ni le-am facut prin atasament de senzatiile trupului, de starile sufletesti si de ideile noastre. Orice amanare ne intarzie pe drum, sa incepem asadar, calatoria spre universul interior, acum, iar maine sa o continuam in noul acum care va sosi, si sa nu luam vacanta decat atunci cand am ajuns la destinatie.
AICI si ACUM!

04 Mai
Scris de Publicat în Ganduri No comment

Suntem dragoste

Pe la 9 anisori, mi-am luat ramas bun de la mama mea, care a trecut intr-o alta existenta. Inainte de plecare, a intalnit un suflet care i-a promis sa aiba grija ca fratiorul meu si cu mine sa nu ajungem la orfelinat (era profesoara). Si asa a fost. Am stat in internat si la sfarsitul saptamanii, mergeam la matusa  - sora mamei mele. Matusa era o femeie simpla dar hotarata. Nu de putine ori s-a intamplat sa ma certe, sa-mi spuna ca sunt o muta, rea si ca nu-s buna de nimic. Se supara pe mine caci nu prea vorbeam. Dar la 9 ani, sincer, nu prea stiam ce sfloare galbena.jpga-i spun unui om rece, absorbit de treburile casei si care imi tinea teorii tot timpul. Acest fapt m-a speriat si mai tare si incepusem sa ma intreb de ce ma vede rea, cand eu o iubesc asa de tare. Am devenit si mai "muta" si asta a scos-o si mai tare din sarite!

La cativa ani, s-a intamplat sa ma internez pentru o simpla operatie de apendicita. Profesoara s-a ingrijit de asta, mi-a adus de toate, mancare, fructe , care pe vremea aia nu se prea gaseau si pe langa astea si rigiditatea ei (asa o vedeam atunci). Stateam stinghera in patucul din salon , fiindu-mi teama sa spun ceva, fiindca deja stiam ca nu sunt suficient de valoroasa ca altii sa asculte ce spun. As fi vrut sa vorbesc, sa impart din bunatati cu ceilalti copii, dar mi-era teama. Imi doream mult asta! Cand profesoara a venit , mi-a reprosat ca-s o egoista si ca-s rea, fiindca nu am dat si celorlalti copii din bunataturile pe care le aveam. Si din nou am simtit cum sufletelul mi se rupe in fata acestor acuzatii false. Dar numai eu stiam de ce nu am putut face gestul. Nimeni altcineva nu mai stia.

Crescand, am inceput sa cred in ceea ce simt si usor, usor, acuzatiile altora nu ma mai raneau, fiindca stiam ca nu-s adevarate, totusi nu intelegeam de ce ei ma vad asa.

Acum astea toate au trecut. Cand ma gandesc la matusa zambesc, caci inteleg cat de mult m-a ajutat ea. Zambesc fiindca chiar STIU ca m-a iubit, fiindca inteleg ca "brutalitatea" ei reflecta doar faptul ca-i era cu neputinta sa-si deschida sufletul, sa lase dragostea din ea sa curga catre cei pe care ii iubea. De aceea imi reprosa mereu ... Asa ca, dragii mei, uite cum viata mi-a amintit ca-n spatele aparentelor este dragoste. Ma bucur ca ele s-au tinut de cuvant si mi-au creeat exact contextul de care aveam nevoie. Altfel cum as putea azi sa recunosc strigatul de ajutor, al meu, al semenilor mei, fara sa-l condamn? E doar un fragment fascinant pentru mine.
Va imbratisez cu dragoste. Namaste!

Sponsor principal

Articole pe categorii

Articole noi