Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

contact@humanitysteam.ro
Dumnezeu și suferința umană
15 Aug
Publicat în Perspective

Dumnezeu și suferința umană

“ Oare Dumnezeu chiar vrea ca noi oamenii să trăim experiența durerii?
Pentru început, Dumnezeu nu „vrea ca noi, oamenii” să trăim experienţa durerii. Dumnezeu nu „vrea” nimic. Dumnezeu Îşi experimentează Sinele Dumnezeiesc prin noi şi, în acest chip, Îşi cunoaşte, încă o dată, Sinele Dumnezeiesc. Dumnezeu nu purcede şi nu acţionează din vreun loc al lipsei, de pe pustii, ci dintr-un Lăcaş al (De)Plinătăţii şi Împlinimii Desăvârşite.
Prin urmare, aprecierea conform căreia Dumnezeu „vrea” ca noi să experimentăm durerea, este incorectă. Toate acestea, însă, reprezintă mai mult decât un simplu dans semantic, un joc al înţelesurilor. Consider că această distincţie este importantă; întrucât, dacă am crede că Dumnezeu vrea ca noi să trăim experienţe dureroase, atunci am fi nevoiţi să credem într-un Dumnezeu Care nu ar avea absolut nicio logică şi nicio noimă. (Fiindcă veni vorba, Acesta este Dumnezeul în Care şi-ar dori majoritatea religiilor organizate ca noi să credem.)
 Aşadar, acum putem considera drept un adevăr, imaginea unui Dumnezeu Care nu „vrea” ca noi să trăim experienţe dureroase şi Care, în egală măsură, nu „vrea” nici ca noi să le ocolim. Dumnezeu nu are nicio preferinţă, în vreun fel sau altul, în această privinţă. Procesul specific Dumnezeiesc, dacă îmi permiteţi, constă în a ne permite, pur şi simplu, să creăm orice alegem. Şi orice ne apare în cale – absolut orice – este ceea ce noi voi vom fi ales.
 Ştiu că, pentru unii dintre noi, e greu de crezut. Ne este mai uşor de conceput că Dumnezeu ne scoate în cale, aceste experienţe îngrozitoare. Ar trebui să sesizaţi paradoxul, în acest caz. Incapabili să credem că noi ne-am face aşa ceva, nouă înşine, am acceptat cu mult mai mare uşurinţă, gândul că Dumnezeu ne face aşa ceva.
 Uluitor. Şi totuşi, mi s-a confirmat de către Dumnezeu Însuşi/Însăşi că este exact de-a-ndoaselea. Noi suntem cei care atragem asupra noastră, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare experienţă. Ei bine, în ceea ce priveşte motivul ...
 Sufletul omenesc este etern. El se află într-o călătorie a bucuriei nesfârşite, celebrând fiecare aspect al vieţii, ce are fiinţă; îngăduindu-şi să observe şi să creeze, să experimenteze şi să desăvârşească Ceea Ce Este El Cu Adevărat.
Conversaţii cu Dumnezeu, Cartea Întâi explică, în mod limpede „de ce li se întâmplă lucruri rele, oamenilor buni”. Pentru ca un suflet să se cunoască şi să se experimenteze pe sine ca fiind ceva anume, trebuie să-şi facă simultan apariţia şi contrariul său. Din acest motiv, chiar în clipa când decizi ceva cu privire la tine însuţi/însăţi – absolut orice – exact contrariul său trebuie să existe în Univers şi se va ivi în viaţa ta, dacă această experienţă susţine evoluţia sufletului,
 Întrucât, în această existenţă sub semnul relativităţii pe care o trăim, ceea ce este fierbinte nu poate fi fierbinte, în absenţa a ceea ce e rece; ceea ce este înalt nu poate fi înalt, în absenţa a ceea ce e scund; iar tu nu poţi fi tu, în absenţa a ceea ce nu e tu. Aici îţi ofer un răspuns foarte scurt, foarte prompt, la o întrebare extrem de amplă. Reciteşte CcD, Cartea Întâi, dacă este nevoie, pentru a pătrunde mai profund această înţelegere.
 Maeştrii ştiu şi înţeleg toate acestea; şi, din acest motiv, maeştrii nu se plâng niciodată în faţa a ceea ce este extraordinar de greu, ci, dimpotrivă, ei îşi binecuvântează prigonitorii, precum şi toate circumstanţele şi condiţiile care îi urgisesc. Maeştrii ştiu şi înţeleg că fiecare persoană, loc sau lucru din viaţa lor, a fost aşezat acolo de către ei înşişi; precum şi că ei sunt cei care s-au atras pe sine, înspre experienţele potrivite şi perfecte, cu scopul de a cunoaşte Cine Sunt Ei Cu Adevărat.
 De asemenea, maeştrii înţeleg că niciunul dintre noi nu săvârşeşte acest dans de unul singur; că suntem cu toţii cuprinşi laolaltă, participând împreună; că toate sufletele au deplina înţelegere a ceea ce se petrece şi că noi, în calitate de parteneri în dansul vieţii, ne alăturăm în uitarea voluntară din prezent, unii dintre noi jucând roluri de „victime”, alţii, de „torţionari”, cu scopul de a crea şi de a ne împlini scopul propriului suflet, în decursul acestei existenţe. Reciteşte povestea despre „Micul Suflet şi Soarele”, din CcD, Cartea Întâi.
 Ei bine, Iisus a înţeles toate acestea; şi de aceea a reuşit să-i privească pe crucificatorii săi şi să grăiască: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” [Luca 23:34 N.Tr.] El a înţeles că toate acele suflete literalmente nu ştiau ce fac. Mai precis, că uitaseră cine sunt ei cu adevărat. Şi că procedaseră astfel în mod deliberat, cu scopul de „a juca rolurile cele infame”, de „a-i juca pe cei mârşavi”, de această dată. Şi, în apogeul infamiei lor, ei se bizuie pe tine, sperând ca tu să-ţi reaminteşti cine sunt ei cu adevărat. Procedând astfel, tu îi vindeci de propriul lor mod fals de gândire despre ei înşişi, un mod de gândire care le-a permis să acţioneze în acest chip, în primă instanţă, şi care, totodată, ţi-a oferit oportunitatea de a cunoaşte şi de a experimenta Cine Alegi Să Fii.
 Nimeni nu a apărut vreodată, în viaţa ta – absolut nimeni – fără a purta un dar pentru tine. Această realitate este descrisă cu detalii emoţionante, în CcD, Cartea a Doua, în care Dumnezeu mi-a spus: „Nu v-am trimis decât îngeri”.
 Nu, lui Dumnezeu nu-i „pasă” ce anume experimentăm noi; cel puţin, nu în sensul că El/Ea ar avea vreo preferinţă, în această privinţă. Dumnezeu doar ne priveşte cum ne experimentăm propriul sine, într-un anumit fel, şi ne invită (şi ne oferă deplina putere) să alegem din nou.
 Cu toate acestea, Dumnezeu nu afirmă că: „scopul vieţii este de a experimenta [tot felul de] lucruri”. Dumnezeu spune, în carte, că scopul vieţii este de a crea şi de a experimenta Cine Suntem Noi Cu Adevărat, şi că noi decidem asta, în fiece clipă, a oricărei zile, prin fiecare gând, cuvânt şi acţiune.
 De asemenea, Dumnezeu ne sfătuieşte să nu judecăm experienţa celuilalt, a seamănului nostru, inclusiv a pruncilor ce par să sufere în mod excesiv şi inexplicabil, sau care s-au născut cu vreo provocare de ordin fizic sau mental, sau orice altceva. Este firesc să fim cuprinşi de tristeţe, să simţim mânie, să trecem printr-o gamă variată de emoţii, în faţa acestor aparente nedreptăţi, şi chiar să ne încrâncenăm, ridicându-ne pumnul, ameninţător, înspre cer.
 Şi totuşi, Dumnezeu spune: „Nu judeca, fiindcă nu cunoşti felul călătoriei întru care s-a îmbarcat sufletul seamănului tău”. De asemenea, Dumnezeu sfătuieşte ca, în clipa celui mai profund întuneric: „Nu-ţi ridica glasul, în condamnare; ci, mai degrabă, fii o lumină în întuneric, dar nu-l blestema!”
 
Cu dragoste,
Neale Donald Walsch
 
Surse:  Newsletter Editura For You 1 iunie 2015
http://cwg.org/index.php?b=647

Iertarea – cea mai înaltă formă de iubire
18 Ian
Publicat în Psihologie

Iertarea – cea mai înaltă formă de iubire

„Şi, stăruind să-l întrebe, el s-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi. Nu te-a osândit niciunul?” (Ioan 8, 710)

Mă gândesc uneori că iertarea seamănă cu un râu. Ai observat cum obişnuiesc râurile să curgă? Parcă sunt vorbite între ele: curg de la munte spre câmpie, de la o înălţime mai mare spre o înălţime mai mică. Niciodată nu curg de la vale la deal. Similar, iertarea „curge” de la un nivel mai înalt, de la o conştiinţă mai înaltă spre una aflată undeva mai jos. Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu poţi ierta pe nimeni dacă, la nivelul conştiinţei tale, nu te afli mai „sus” decât ea sau el. Evident, nu vorbesc aici despre iertarea de faţadă, despre iertarea care nu izvorăşte din inima ta (deoarece aceasta e împietrită), ci din mintea ta. Iertarea care vine din minte este doar o pretenţie, un spectacol pe care îl joci şi, în funcţie de arta ta, poţi ajunge chiar să crezi în el.

Vorbesc despre iertarea care te înalţă la un nivel al realităţii mai puţin dens, mai „nepământesc”, ca şi cum ai fi pe vârful unui munte, unde aerul este de vreo zece ori mai curat decât cel de la oraş. În plus, de aici totul se vede altfel. Ochii tăi pot cuprinde spaţii mai largi şi totul se vede într-o altă perspectivă. Când funcţionezi la acest nivel (chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp), când respiri, vezi, simţi şi înţelegi altfel, ai putea oare să afirmi că tu eşti cel care iartă? Nu, la acest nivel Eul tău obişnuit nu mai există. Eul tău trăieşte la câmpie, acolo unde nu poate ierta. Când ierţi Sinele se manifestă prin tine. Perspectivele ample aparţin Sinelui. Eul trăieşte la nivelul solului şi nu „bate” prea departe, ce să mai vorbim de perspective…

Însă magia iertării mai are o componentă. Iertarea nu te înalță doar pe tine. Ea conţine potenţialul de a-l înălţa şi pe celălalt, care a fost iertat. Iar Sinele, când ierţi, nu se manifestă doar în tine. El se trezeşte şi în celălalt. De ce? Deoarece iertarea îl face pe cel care a greşit să se simtă întreg. Iată cum cel care este iertat este ajutat să se simtă întreg, adică să aibă, măcar pentru o fracţiune de secundă, sentimentul conectării la Sine. Acesta este sensul în care mi se pare că, iertând, îi permitem Sinelui să se manifeste în lume. Este ca şi cum fiecare dintre noi ar avea o fereastră pe care, dacă o deschide, lumina soarelui pătrunde prin ea. Iertarea este actul de a deschide fereastra. Iertând, laşi Sinele să intre în camera ta, adică în lumea ta. Nu poţi să creezi în interior lumină solară. Nu poţi să te duci afară şi să împachetezi lumină într-un geamantan pe care să-l goleşti înăuntru.
Limitele tale sunt clare şi e în avantajul tău să le cunoşti. Dar fereastra… fereastra e de resortul tău. Poţi să o deschizi sau să o zideşti. Eşti liber. Eşti conştient de această putere? Deşi limitat, poţi să blochezi manifestarea Sinelui. Poţi alege să trăieşti în întuneric. Poţi alege să mergi orbecăind prin propria ta viaţă, poate lovindu-te de mobilă, poate lovindu-i pe alţii. La limită, întunericul mai are un inconvenient. Neştiind unde este uşa, poţi încerca să ieşi prin pereţi. Nu e recomandabil, deoarece pereţii cedează greu. Iertarea nu izvorăşte din Eu. Doar decizia de a ierta îi aparţine Eului. Iertarea izvorăşte din Sine. Nu tu eşti cel care luminezi camera. Tu doar decizi să luminezi camera, deschizând fereastra.

Când ierţi, ai ocazia să descoperi Sinele înăuntrul tău şi acesta ar putea să fie exact unul din motivele pentru care te-ai născut şi faci umbră pământului de ceva vreme.

De ce Sinele nu pune condiţii? De ce iertarea Sinelui este necondiţionată? Deoarece iertarea se naşte din iubire, iar iubirea Sinelui, iubirea întregului pentru parte, este necondiţionată. Cum altfel ar putea fi? Tu obişnuieşti să te loveşti cu ciocanul peste degete? Cauţi ghivece care să-ţi cadă în cap? Îţi dai dimineaţa câte un pumn în gură? La o scară mai mică, şi tu eşti un întreg şi ai grijă de părţile tale fără să le pui condiţii. N-am auzit de niciun om sănătos care să-şi fi scos ochii pentru că erau prea albaştri sau să-şi fi tăiat o ureche pentru că i se părea urâtă. Pe de altă parte, Sinele nu e niciodată rănit. Poţi să loveşti cerul cu o piatră? Sau cu o săgeată? Sau cu o rachetă de ultimă generaţie construită din contribuţiile modeste a milioane de americani paşnici? Nu Sinele este rănit şi suferă, Eul este rănit şi suferă. Este de o importanţă capitală să poţi face această distincţie. Aminteşte-ţi metafora cu muntele şi câmpia. Eul trăieşte la câmpie şi nu poate ierta. Asta e natura lui. Sinele trăieşte pe vârfurile muntoase şi iartă necondiţionat. Aceasta este, de asemenea, natura lui.

A ierta este un fel de a te despărţi de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care putrezesc. Şi cum să te desparţi de trecut dacă nu trăind total în prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în „ceea ce nu este”, compus din „ceea ce a fost”, respectiv „ceea ce va fi”. Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă, când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci. Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!

Nu aş putea descrie mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată.Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine. Singurul tău efort constă în ai spune „La revedere” trecutului, aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas bun de la adolescenţă. Trecutul nu are altă funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit. Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde ştii că evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un eveniment numit „suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde?

Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt. A ierta înseamnă a da drumul trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi, inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.

Cine este cel care aruncă piatra? Separat de toată această analiză, dorinţa de a nu ierta indică dorinţa de a judeca. Cine îţi dă dreptul să judeci? Cine îţi dă dreptul să arunci piatra? A judeca înseamnă că tu ştii mai bine. Serios, chiar dispui de o asemenea cunoaştere? Cunoşti din interior experienţa celuilalt sau doar o interpretezi, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii tale? A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe care tu îl consideri dezirabil sau optim. În relaţiile de cuplu sau de familie, se întâmplă frecvent, însă de unde ştii că felul în care vezi tu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai bun pentru tine. Dar de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îţi dă dreptul să hotărăşti cum trebuie să fie celălalt? Ştii de ce nu îl laşi pe celălalt să fie aşa cum este? Pentru că aşa cum este nu se suprapune peste cum vrei tu să fie, iar asta te doare. Tot ce poţi face este să încerci să suporţi durerea şi să-i comunici cum ţi-ar plăcea să fie. Nu ai nici un drept să îl judeci şi să îl schimbi în sensul „bun” din punctul tău de vedere. Viaţa lui îi aparţine lui. Ştiu, credinţa că viaţa lui îţi aparţine ţie are o savoare aparte, la care nu poţi renunţa uşor. Este gustul puterii asupra unui alt om, gust foarte apreciat de părinţi, educatori, parteneri de cuplu, persoane în poziţii de autoritate, politicieni sau preoţi.

Dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să se schimbe dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile pentru schimbare. Şi nu uita să analizezi beneficiile pe care le ai tu din schimbarea lui. Fii onest. S-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie el, ci să fii tu. Dacă nu eşti suficient de matur, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o vei proiecta asupra lui. Nu cred că vrei să ştii cât de frecvent este acest mecanism de apărare.

În spatele judecăţii ar putea sta propriile tale fapte din trecut pentru care nu te-ai iertat. Nu eşti conştient de această culpabilitate pe care o târăşti după tine şi apelezi la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăţia proiectată şi judecata formează un tot. Dacă cineva în jurul tău a greşit, aceasta devine o oportunitate pentru tine de a te descotorosi de ostilitatea pe care o conţineai, dar nu ştiai ce să faci cu ea. Dacă se acumulase, „destinatarul” nu va înţelege nimic din reacţia ta. Şi este normal, deoarece reacţia ta exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Acest fel de judecată te poate antrena pe o spirală a culpabilităţii. Iată cum: ai greşit undeva şi te simţi vinovat. Nu te poţi ierta şi hotărăşti să te pedepseşti. Dar nu te poţi nici pedepsi, şi atunci proiectezi vina asupra altcuiva şi îl pedepseşti pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizezi că îl condamni pe nedrept şi te simţi culpabil. Şi de aici totul se reia. Când culpabilitatea depăşeşte un anumit prag, apelezi la alte ajutoare. Producătorii de alcool, de tutun sau de droguri sunt mereu disponibili. Ei te ajută nu doar să-ţi îneci vinovăţia, ci şi să te pedepseşti făcându-ţi rău ţie însuţi. Te înfioară acest raţionament psihologic? Şi pe mine. Asta nu mă împiedică să văd, lângă o sticlă de băutură în plus sau lângă un pachet de ţigări, umbra unei vinovăţii neasumate. Desigur, mijloacele de autopedepsire (şi pedepsire indirectă a celorlalţi) nu se rezumă la droguri, ţigări sau alcool. Sunt şi categorii mai subtile precum şofatul imprudent, sporturile extreme, sexualitatea neprotejată sau mai respectabile precum munca în exces, performanţa socială, asceza religioasă.

În opoziţie cu judecata, actul de a ierta este echivalent cu a refuza să condamni, să sancţionezi şi să cauţi vinovaţi. În fond, cum îl va face pedeapsa mai bun pe cel care a greşit? Şi ce alt mesaj transmite pedeapsa, dacă nu acela că imperfecţiunile şi slăbiciunile îi sunt inacceptabile, iar el nu este demn de a fi iubit?

Psihologic vorbind, un om care este pedepsit nu devine mai iertător. El devine mai pedepsitor, pentru că asta e singura lecţie care i se predă. El învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia! Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele tău şi vei înţelege de ce Iisus s-a gândit să mai vină o dată pe pământ. Şi au trecut 2000 de ani de civilizaţie creştină.

În comparaţie cu lipsa de lege, cu ilegalitatea, legea este un pas înainte. Nu este un pas măreţ, deoarece legea întreţine frica şi este strâns legată de răul pe care îl pedepseşte. Legea instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să meargă cocoşat, apăsat de ameninţarea pedepsei.

Iertarea se naşte din înţelegere. Iertarea nu se va dezvolta niciodată din frică. În schimb, poate să apară din înţelegere. Nu orice fel de înţelegere, ci acel tip de înţelegere numit în filosofia budistă - prajna. Prajna, înţelegerea sau înţelepciunea intuitivă, îţi permite să sesizezi suferinţa lăuntrică a celui care a greşit. Îţi permite să înţelegi durerea profundă a celui care insultă, loveşte sau ucide. Această durere este întotdeauna prezentă, deşi cel mai adesea există în afara conştiinţei făptuitorului, rămânându-i străină.

Iertarea te face un om mai liber.La un nivel mai metafizic, actul de a ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a nu mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o latură întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat şi respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca propria ta umbră. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care bate disperat la uşa ta în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşi, când reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în terminologia hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în Relativ.
 
„Voi sunteţi din cele de jos. Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi, din lumea aceasta. Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8,23)

Polul opus, agresorul, mai are o funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Dacă nimeni nu ţi-ar sta în cale, dacă nimeni nu s-ar opune dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă de ungherele întunecate ale inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Este ca o apă care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei, înlătură impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, „şterge de praf” copacii şi florile.

În sfârşit, iertarea este terapeutică nu numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a cărui inimă se purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de vedere al mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de a fi iubit decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda. Dar pe cel care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient că a greşit. Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul lui? Crezi că nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb pentru că nu poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de ajuns? Crezi că judecata ta îi va reda vederea? Dacă priveşti cu atenţie şi intuiţie, gradat ai acces la nivelul mai profund al fricii şi neputinţei peste care s-a suprapus, pentru a-l ascunde, nivelul agresivităţii manifeste. Nimeni nu agresează pentru că se simte puternic. Puterea reală se exprimă în acţiuni constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi distrugeri, este o compensare disperată a fragilităţii lăuntrice. Acesta e nivelul care aproape că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest gol. Este ca şi cum i-ai spune celuilalt: „Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi înţeleg durerea. Iată, în loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.” Pare foarte greu de acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune. Lipsă afecţiunii îl doare atât de mult, încât limbajul său s-a pervertit şi se exprimă acum într-un mod pe care nimeni nu-l mai înţelege.

Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit. Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba.

În esenţă, orice terapie reuşită începe cu judecata şi se încheie cu iertarea. Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea.

 

Sursa: Adrian Nuta - "Psihoterapeutul de buzunar", Editura Sper

 

Profunzimea  sufletelor   care  iubesc
21 Noi
Publicat în Ganduri

Profunzimea sufletelor care iubesc

"Aventurile " unei cititoare de romanțe

Mă îndrăgostisem mult prea devreme, ca să fi putut a înțelege măcar o fărâmă din acest tărâm indescifrabil. M-am îndrăgostit de un om.    

Se poate spune că iubirea e cea mai grea formă de a împărți oxigenul cu persoana de lângă tine. Iubirea nu e numai despre oameni...iubirea este despre cei mai gălăgioși fluturi din stomac, despre cele mai calde îmbrățișări, despre cele mai dulci săruturi, fie ele și ștampile. Iubirea este despre cum să supraviețuiești pe timp de furtună sub umbrela protectoare a celuilalt, cum să dansezi când se prăbușesc palate peste tine, cum să împarți o bucată de ciocolată, cum să crești într-o copilărie, de care, te asigur, vei fi întrebat toată viața.

Iubirea e suferindă, e frumos de dureroasă, e ca un foc ce nu se stinge niciodată. Când iubești, rupi artere, destrami oameni, împletești fire narative și construiești povești. Când iubești, nu ai limite. Nu există oameni care iubesc mult sau oameni care iubesc puțin...esența lor stă în verbul "a iubi", probabil, cel mai frumos dintre toate verbele.

Cerul ți-e adăpost pentru toate iubirile tale, stelele îți sunt mentori în desăvârșirea omului pentru care ți-ai sfâșiat inima, luna îți este călăuză în atingerea catifelată a gropițelor. Natura te așteaptă, căci știe ce înseamnă IUBIREA vegetală pentru ramurile unui copac.

Dumnezeu așteaptă, căci știe ce înseamnă răbdarea și dragostea, datorită LUI ai învățat să iubești. Lumea așteaptă, căci suntem toți un neam de îndrăgostiți...de când ne naștem și până când murim.

Cugetă bine la tine, compune multe scrisori, chiar și pe rețele de socializare, privește albumul cu fotografii și fii cine ești cu adevărat, e singura misiune pe care o ai...

Până și romanele așteaptă nerăbdătoare, într-adevăr,...dar stau, stau într-o tăcere mută care îți oferă deplina libertate. Își schimbă capitolele în funcție de tine, așa cum și tu te schimbi în funcție de ele. Și spune-mi, te cunosc prea bine, lemnul de cireș al biroului tău e adăpost pentru șase romane de dragoste în care ai vârât povestea ta și a lui. Când le privești, ele surâd, deși o faci cam rar..., dar paginile, cu iubire se umplu doar de sărbători (cărțile sunt într-o continuă sărbătoare!).

Șevaletul timid e acolo unde l-ai lăsat acum două luni...pe el e o lucrare neterminată. Sărmanului i s-au uscat tuburile de acrilic, i s-a scorojit lemnul pe brațul intermediar, i-a ruginit fierul meșteșugit de Nea Gomu, i-a pierit pofta de a fi temeiul unui tablou vândut la o licitație. Scârțâie molatec doar la auzul apelurilor pe care i le dai și continuă neîncetat să îți asculte filosofia despre iubire...

Și uite cum, o lume întreagă așteaptă ca tu să te îndrăgostești, să înțelegi că, prin iubire, ne vindecăm și să iubești, la rândul tău, același om pe care vrei să-l ai lângă tine toată viața. Iubirea nu depinde de cine se află în jurul tău, iubirea depinde de TU ȘI EU. Iubirea ne înalță acolo unde, realitatea nici măcar nu are reprezentanți! Iubirea ne coboară la fiecare emoție trăită alături de omul căruia îi spunem :TE IUBESC! în fiecare zi!

Iubirea ne omoară atunci când eșuăm în ea, ne dă cele mai bune lecții, deși nu e o învățată, ne astupă răni și traume din copilărie, chiar dacă nu are "atestat" în medicină.

Suntem infimi pentru acest formidabil spectacol de sentimente! Suntem nesemnificativi atunci când iubim de fațadă! Suntem explozivi, căci iubirea este cel mai puternic atom din Univers.

                                                                          autor: Anastasia Bretan

Trăiri pentru suflet și iubiri pentru inimă
26 Dec
Publicat în Perspective

Trăiri pentru suflet și iubiri pentru inimă

Psihologia sufletului spune că, de cele mai multe ori reușești a deveni prin tine o reflectare a propriilor tale sentimente și are dreptate. La urma urmelor, omul, prin natura sa dobândește harul de a se autoevalua, de a încerca să găsească în el cea mai bună persoană. Avem datoria de a fi oameni, sufletul iubește asta...e meseria lui. Însă noi, crezând că dânsul e un nesfârșit izvor al lumii contemporane, îl secăm pană la neajunsuri, îl bântuim cu amintirile noastre despre monștrii fioroși, îl limităm de puteri, convingerea asupra lui fiind fără rezultate mărețe. El nu uită de suflet, nu s-ar uita pe el însuși, o fire atât de versatilă, în funcție de bolul cu cereale pe jumătate gol, mâncat la micul dejun pe repezeală matinală sau în funcție de pantofii de colecție pe care i-ar vrea, dar nu-i ajung banii, are de plătit și facturi, impozite, picuri de ploaie. Da, aflasem asta de la el. Mi-a spus-o acum ceva vreme. Nu știați că și sufletul are de plătit curent? Nu știați că și sufletul, în perioada Crăciunului face pe rupte cozonaci? Nu știați că și sufletului i-ar fi prielnică o vacanță în Dominicana? Are îndatoriri însutite,de mii de ori mai uriașe ca cele ale umanilor...Îmi închipui cât de greu e să fii suflet, numai prin câți oameni trebuie să treci, câte scantei trebuie să aprinzi, câte pagini de cărți trebuie să citești, chiar și atunci când te izbește un somn adânc. Și totuși e atât de frumos să fii suflet...
Psihologia inimii contra firii umane...
Psihologia inimii e cu totul și cu desăvârșire altă povestioară. Cât despre inimă, pompa de sânge nesfârșită, ea e doar ceea ce este...o bucată din noi. "Inima, săraca",singura ființă, impropriu numită, care desavârșește omul, împlinirea sa. Inimă, ce ne-am face fără tine? O verosimilitate de stări, un amalgam de sentimente încleștate în suflet, întreaga noastră viață...toate printr-o inimă iubitoare. Reușesc să încuviințez inimii mele viața personală, nu mă sfiesc, știu că e singura care trăiește prin mine, iar eu printr-însa. Când apărem în lume, primim această inimă...o inimă ca toate celelalte. Fiecare om cultivă în inima sa ceea ce își dorește, fie sădești o întindere multicoloră de trandafiri, fie lași totul în mainile sorții, rămânând din inima ta doar o firimitură de viață...atât
Trăți pentru inimă, iubiți pentru suflet!
E minunată viața atunci când descoperi în toate aceste părți din om o frumusețe nemaipomenită. Mă simt în al nouălea cer când văd oameni cu suflet bun în jurul meu, oameni curați la inimă, oameni care întind o mâna de ajutor spre cel care nu a mâncat de trei zile, oameni care trăiesc odată cu viața, cu toate satisfacțiile și dezamăgirile ei.
Bunătatea e și ea o floare rară, o calitate cu care toți suntem înzestrați. A fi bun, tolerant, empatic cu oamenii de langă tine este un fapt eroic pentru umani și o bucurie fără margini pentru Dumnezeu.
A doua zi de Crăciun...bunătatea sufletească e specifică acestei clipe din an. Aș vrea să fie întotdeauna Crăciun, poate așa vom fi mai buni.

                                                                                                                                                                                                       Anastasia Bretan

 

Despre autoare:  Anastasia este încă un copil , eleva unui Colegiu de Artă. E un copil de cristal , aș spune . Are numai paisprezece ani și se află la granița dintre copilărie și adolescență, dar a ales să-și lase sufletul să se exprime prin artă. Pictează și scrie texte în care își transpune, cu o mare sensibilitate și profunzime, trăirile și experiențele zilnice ajutându-ne și pe noi, adulții , să ne reamintim cum e să privești lumea cu ochi limpezi și plini de iubire.

Sponsor principal

Articole pe categorii

Articole noi