Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

contact@humanitysteam.ro
Ataşamentul – rădăcina suferințelor
23 Ian
Publicat în Psihologie

Ataşamentul – rădăcina suferințelor

Ce este ataşamentul? Este o reacţie mentală trecătoare, intensificată prin repetiţie. El se dezvoltă din răspunsurile noastre spontane la stimulii din mediu, fiind forma întărită a acestor reacţii psihologice instantanee. Prin urmare, la baza ataşamentului stau senzaţiile primare de plăcere şi neplăcere. Aceste senzaţii, datorită repetării în timp, se transformă în atracţii şi respingeri puternice, adică în ataşamente pozitive (care ne plac) şi ataşamente negative (care nu ne plac). S-ar putea să-ţi sune ciudat „ataşament negativ”, dar te asigur că oamenii care se urăsc sunt extrem de ataşaţi unul de altul.

Ataşamentul nu este nimic mai mult decât condiţionare. Mai întâi cauza (stimulul) apoi efectul (senzaţia plăcută). Ciocolata… gustul plăcut. Din nou ciocolata… din nou gustul plăcut. Şi tot aşa, până la prima întâlnire cu medicul stomatolog.

Laureatul premiului Nobel, Gerald Edelman, a arătat cum modurile noastre obişnuite în care simţim, gândim şi acţionăm sunt susţinute la nivel neurologic de conexiuni care sunt cu atât mai puternice cu cât repetiţiile sunt mai dese. Cel care a spus „repetiţia este mama învăţăturii” nu a greşit foarte mult. Din acest punct de vedere, cu amendamentul că cel care a „învăţat” în acest fel nu este obligatoriu să fi înţeles.Traseele neuronale seamănă cu drumurile printr-un parc: dacă mai mulţi oameni, conform principiului „drumul drept e cel mai scurt”, calcă pe iarbă, în curând va apărea o potecă îmbietoare, ce îţi va face cu ochiul şi ţie, mai ales dacă te grăbeşti.

Colivii, închisori, lanţuri. Budismul identifică în ataşament rădăcina tuturor suferinţelor şi vorbeşte despre 4 tipuri de ataşament. Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile senzoriale. Suntem ataşaţi de anumite forme, culori, sunete, gusturi sau senzaţii tactile. Ai avut o piesă muzicală pe care să o fi ascultat minute în şir? Există un gust delicios la care îţi e greu să renunţi? Te reîntorci periodic, în gând, la imaginea casei în care ai copilărit? Îţi e imposibil să nu însoţeşti cafeaua de dimineaţă cu o ţigară de calitate? Aştepţi weekendul (în care vei dormi pe săturate) cu sufletul la gură? Acesta e ataşamentul de plăceri senzoriale efemere. La un alt nivel, dar mai tragic, este dorinţa consumatorului de drog pentru senzaţiile plăcute sau euforice, deşi satisfacerea acestei dorinţe îi consolidează lanţurile dependenţei.

Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi credinţe. Eşti convins, ca liberal, că ideile social-democrate sunt greşite. Ca psihanalist, nu dai doi bani pe procedurile şi programele terapeutice cognitiv-comportamentale. Ca inginer, psihologii, sociologii şi filosofii, între care nu faci nici o distincţie, îţi par aerieni şi inutili. În disputa cu partenerul de cuplu ai dovezi zdrobitoare în favoarea vinovăţiei lui. Nimeni nu ne poate clătina ideile de care suntem ataşaţi (să le spun „fixe”?) iar cine îndrăzneşte să le pună la îndoială declanşează uneori conflicte.Când ideile în care crezi încetează a mai crea armonie (internă sau externă), a-ţi menţine ataşamentul pentru ele (adică a nu le abandona) devine o formă de nebunie. Convingerile, opiniile şi părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive solide, te împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt. O astfel de atitudine poate fi chiar catastrofală, ca atunci când continui să crezi că ai o căsnicie fericită deşi certurile cu soţul sunt zilnice sau nu-ţi pui problema sănătăţii tale deşi abia te mai ţii pe picioare. Cei care se cred prea deştepţi nu-şi vor face timp să-i mai asculte şi pe alţii. Minţile pline cu opinii experte despre oameni şi lucruri sunt ca nişte vase din care apa nu e schimbată niciodată! Ce flori ar putea creşte acolo?  Și nu uita: „Nu poți umple o cupă deja plină.”

În domeniul de mare fineţe al spiritualităţii, explicaţiile şi revelaţiile împietrite în dogmă se opun chiar scopului pentru care au fost emise. Litera ucide spiritul învăţăturii  iar exemplul călugărilor din Evul Mediu care se autoflagelau îmi pare relevant pentru acest tip de patologie spirituală. Prin contrast, Sutra celui de-al treilea Patriarh îmi oferă un exemplu de gândire rezonabilă: „Nu căuta adevărul. Doar încetează să mai adori opiniile”.

Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi ceremonii religioase. Mai ales în lumea modernă, aspectele exterioare ale participării religioase par a fi instaurat o asemenea dominaţie psihologică încât înţelesul lor fundamental e tot mai greu de desluşit. Cât de mult contează o cruce pe care ţi-o faci mecanic? De ce nu trebuie să munceşti într-o anumită zi a săptămânii? Cum te ajută o rugăciune pe care o spui fără să o înţelegi sau o mantra pe care o repeţi că un papagal? Chiar ataşamentul pentru practica spirituală, finalizat în sentimentul că eşti o persoană cu preocupări elevate, deasupra mediocrităţilor din jurul tău, este de natură să te îndepărteze exact de scopul pe care ţi l-ai propus.

Devotamentul în urmarea ritualurilor religioase nu are nici un fel de valoare  dacă prin minte continuă să circule gânduri şi sentimente impure. Cât de mult crezi că îi pasă lui Dumnezeu de afacerile sau proprietăţile tale, de succesul tău social? Cum se poate dezvolta o atitudine religioasă într-un suflet nevindecat de ură sau lăcomie? Acţiunile şi gesturile lipsite de conţinut, făcute din obişnuinţă sau sub presiunea normativă a mediului, îmi par chiar mai rele decât activităţile neinvestite religios, dar făcute autentic, fară nici un fel de prefăcătorie. Mi-e foarte greu să înţeleg ce satisfacţie are cineva când merge la biserică, la templu sau la moschee cu aceeaşi minte cu care merge la piaţă sau la restaurant. Dificultăţi similare am cu cei care participă la ritualuri doar pentru ai judeca pe cei care nu participă. Şi sunt constant uimit de cei care urmează protocolul religios cu speranţa că Dumnezeu are câte un dosar cu numele lor, în care le bifează conştiincios participarea.

În sfârşit, al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este ataşamentul pentru „eu”. De fapt, acesta este ataşamentul primordial. El se bazează pe iluzia că undeva înăuntrul corpului sau a minţii există o entitate permanentă, un subiect separat al experienţelor. Tot ceea ce facem se învârte în jurul acestui ataşament, aşa cum sfoara se strânge în jurul unui ghem, facându-l tot mai mare.

În budism, primul pas pe Nobila Cale cu 8 trepte se numeşte înţelegerea corectă. El se referă la înţelegerea faptului că tot ceea ce există se află într-o stare de flux, că totul vine şi pleacă, inclusiv elementele corpului şi minţii. Prin urmare, în acest flux nesfârşit al schimbării, nu există o entitate definită şi stabilă undeva, într-un loc misterios. Totul face parte din flux, viaţa este o imensă curgere, un gigantic proces de schimbare ce nu privilegiază nimic. Eul ca entitate separată este doar o iluzie însă o iluzie cu o asemenea forţă de convingere încât învârte fără odihnă roata suferinţei.

Nimic din ceea ce există nu este de sine stătător, ci este rezultatul unei vaste reţele de cauze şi condiţii, schimbându-se sau dispărând atunci când respectivele cauze şi condiţii se modifică. Lucrurile şi fiinţele sunt interconectate aşa cum sunt legate ochiurile unei plase. Nimeni cu o vedere bună n-ar  putea spune că ochiul unei plase există independent. Ei bine, deşi Universul este o astfel de plasă uluitor de mare, majoritatea dintre noi credem că există un ochi de plasă independent - Eul. Este un mod de a nega regula eternă a acestui Univers, anume că orice există este expresia relaţiilor dintre o mulţime nedefinită de obiecte şi fenomene. Deoarece mai multe elemente apar simultan, ele creează iluzia Eului, în acelaşi fel în care elementele unui puzzle, puse, la un moment dat, în perfectă armonie, creează imaginea unui copac sau a unei flori. Dar copacul sau floarea nu sunt decât imagini, rezultatul relaţiilor dintre piesele de puzzle.

A acorda realitate Eului este ca şi cum ai acorda realitate imaginii construite a copacului, aşteptând că aceasta să facă flori, pe care tu să le culegi. Ataşamentul pentru Eu vizează aceste fructe care nu vor apărea niciodată, iar rezultatul ataşamentelor este inevitabil: suferinţa. Din acest punct de vedere, cauza ultimă a suferinţei nu este ataşamentul, ci ignoranţa din care izvorăşte ataşamentul. Nu ştiu cine sunt. Nu sunt conştient de natura mea impermanentă. Cred că sunt o entitate separată, Eul. Împart lumea în „eu” şi „celălalt” şi reacţionez la „celălalt”. Răspunsurile sunt polarizate pe axa plăcut/neplăcut. Caut să am senzaţii/trăiri plăcute şi să le evit pe cele neplăcute. Sunt atras de trăirile plăcute, le doresc, uneori cu o intensitate ce poate fi numită lăcomie. Resping şi condamn trăirile dezagreabile, dureroase, manifest o atitudine ostilă faţă de ele. Viaţa mea se dezvoltă între aceşti doi poli, din care sunt dispus să accept: doar unul singur. Şi pentru că nu este totală ci parţială, această acceptare conţine, în mod necesar, seminţele polului opus, adică suferinţa. Pe scurt: Ignoranţă - Ataşament -  Suferinţă.

În psihoterapie, ca şi în viaţa obişnuită, cunoaşterea acestei ecuaţii simple este suficientă pentru a ilumina acţiunile celui care vrea să iasă din cercul vicios al suferinţei. A-mi investiga cu răbdare şi luciditate ataşamentele este pasul intermediar către a afla cine sunt eu, nu în lumea iluzorie a separării ci în lumea reală a unificării. Nu te poţi elibera de ataşamente dacă nu le înţelegi natura, după cum nu te poţi elibera din strânsoarea chinuitoare a Eului dacă nu-i pătrunzi toate ungherele. În esenţă, a te elibera de un ataşament înseamnă a da drumul. Îi dai drumul unui rol (copil/student/părinte/soţ) sau unei relaţii în care nu mai există angajament reciproc.

Dacă te cramponezi, dacă nu dai drumul rămâi un prizonier al trecutului. De pildă, a te aştepta, la 25-30 ani, că părinţii să te finanţeze pentru a face faţă vieţii este un fel de a fi ataşat de rolul de copil, adică a nu trăi în prezent (îţi refuzi rolul de adult). A te ataşa de o poziţie socială înseamnă „a ţine de scaun”, în condiţiile în care vârsta, abilităţile manageriale sau capacitatea de a te implica nu te mai recomandă pentru acel loc, iar tu refuzi să accepţi această realitate prezentă.

A trăi în trecut, din motive de ataşament, este ca şi cum a-i locui lângă un izvor, persistând în a bea apa depozitată în butoiul din pivniţă. Izvorul este prezentul, el îţi oferă energii în totalitate noi, proaspete. Apa din pivniţă, după un timp, devine stătută. Poate e chiar infestată. Cât de hrănitoare crezi că e pentru tine? Într-o relaţie, cel mai înalt dar pe care i-l poţi face celuilalt este să-i oferi libertate. Nu există nimic mai măreţ. În ce fel îl iubeşti dacă te chinui să construieşti o colivie în jurul lui? Şi dacă rămâne, prins în plasa manipulărilor tale, cât de fericit vei fi tu, trăind alături de un om nefericit?

 

Sursa: Adrian Nuta - "Psihoterapeutul de buzunar" - Editura Sper

Fericirea de a fi sănătos - 7 reguli pentru restabilirea sănătății
11 Ian
Publicat în Psihologie

Fericirea de a fi sănătos - 7 reguli pentru restabilirea sănătății

Fericirea este o rezultantă a dreptei vieţuiri. Cine aleargă după fericire, n-o va avea, dar cine aleargă după dreapta vieţuire va avea şi fericirea.
A fost odată un prinţ melancolic — Tamas, aşa se numea. Era un prinţ mâhnit, după cum îl arată şi numele: „Tamas“, în sanscrită, înseamnă întunecat. Şi prinţul acesta mâhnit, îngrijora pe cei din jur, căci un prinţ mâhnit face nevroză, iar un prinţ nevrotic dă porunci rele. Ştim şi noi, căci am avut despoţi nevrotici şi aţi văzut ce porunci rele dădeau. În consecinţă, cei de la curte au încercat să-l optimizeze. Un înţelept de la curte i-a zis că ar putea să fie fericit dacă ar îmbrăca o cămaşă a unui fericit! Iată o sugestie bună: cămaşa unui om fericit ar putea să te facă fericit. Gândirea magică judecă aşa.
Prinţul deodată s-a înveselit şi a trimis soli prin toată împărăţia ca să găsească un om fericit şi să smulgă de pe el cămaşa, dându-i în schimb aur — aici e vorba de cumpărarea unui simbol, iar simbolurile se vând scump… Aşadar, solii au mers să caute cămaşa în împărăţia respectivă, care era plină numai de oameni bombănitori, grăbiţi, amărâţi, necăjiţi, ratând ofranda, adică având veşnic chipurile crispate. Nu găseau nici un om fericit… Prinţul Tamas aştepta, trimişii nu mai veneau! În sfârşit, unul dintre trimişi a ajuns pe undeva unde a găsit un ins foarte vesel. Omul trebăluia ceva cântând — părea să fie fericit. Ei bine, trimişii prinţului s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia… Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi zicea cuvinte frumoase deşi arătau a fi căsătoriţi de mult timp. Cu copiii se purta la fel. Acela era omul! Aşa că nu mai rămânea decât să-i ia cămaşa, simbolul fericirii! S-au repezit la el, i-au tras de pe umeri o haină jerpelită şi, când să-i smulgă cămaşa, au constatat că sub haina aceea jerpelită omul nu avea cămaşă! S-au dus atunci rapid la prinţ şi i-au spus cum arăta cămaşa fericirii: omul fericit era atât de sărac, încât nu avea cămaşă pe el! Un sărac care suferă, care este chinuit de sărăcia lui, este un om care-şi scurtează viaţa. Un sărac pe care sărăcia nu-l doare însă, a dobândit detaşare şi este un om longeviv şi sănătos. „Cămaşa fericirii“ constă în depăşirea frustrării şi în renunţare. Nu degeaba Biblia spune că, dacă ai două cămăşi, una s-o dai aproapelui. Aşa arată „cămaşa fericirii“ — o trebuinţă mai puţin, scăpare de trebuinţe!


7 reguli filocalice pentru restabilirea sănătăţii
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte astfel sănătatea: „Starea completă de bine fizic, psihic şi social, care este dată nu numai de absenţa bolii sau infirmităţii“. Pe acest „nu numai“ îl vom completa acum, aprofundând factorul psihic prezent în definiţie: stabilitate emoţională, mulţumire fermă, parametri spirituali ridicaţi.
Definiţia de mai sus este acceptată ştiinţific, deşi are un anume idealism. Ea arată că atitudinea mentală este hotărâtoare în restabilirea sănătăţii. Dar de ce numim „filocalice“ regulile de mai jos? Pentru că ele urmăresc ceva mai mult decât întărirea „gândirii pozitive“. Ele ne orientează, ne ajută să conectăm trupul direct la sursa divină a însănătoşirii.


1. Starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică
Este regula numărul unu, şi toate celelalte sunt detalii ale ei.
Starea de bine mental grăbeşte refacerea fizică… Sănătatea noastră este o funcţie a psihicului şi a gândirii pozitive. Omul este ceea ce gândeşte. O gândire care selectează afecte pozitiv, o gândire bazată pe mulţumire fermă va asigura o sănătate bună sau o recuperare rapidă. Aceasta se întâmplă deoarece trăim într-o lume în care pierdem adesea condiţia sănătăţii celei bune. Mulţumirea lăuntrică este garantul păstrării acestei stări.
Cum se poate dobândi mulţumirea? Mută mintea de la „veacul acesta“ şi mintea se va schimba.
Întrebaţi-vă: suntem mulţumiţi? Există o relaţie între mulţumire şi inteligenţă, între mulţumire şi înţelegere. Dacă eşti tipul cerebral, întâi înţelegi lumea şi eşti mulţumit că lumea este ceea ce este.
Dacă aparţii tipului intuitiv, afectiv, întâi îţi creezi starea de mulţumire, şi va urma înţelegerea. Depinde cărui tip mental îi aparţii. Dacă dominanta este intuitivă, atunci creează-ţi o stare de mulţumire; din ea va rezulta inteligenţa. Dacă dominanta este cerebrală, atunci înţelegerea creează mulţumire.
Este un fapt valabil şi în relaţia dintre doi oameni, doi soţi. V-aţi pus vreodată întrebarea de ce apar frecvent situaţii conflictuale între soţi?
Pentru că nici unul nu înţelege natura celuilalt. De pildă, femeia trebuie înţeleasă din punct de vedere al dinamicii afective. Oscilând între închidere şi deschidere. Ca să se refacă afectiv, uneori femeia se închide, se retrage în sine, pare mâhnită. Bărbatul o vede închisă şi retrasă, şi atunci se gândeşte că sentimentele ei faţă de el s-au răcit. Dar acel bărbat nu înţelege că aşa-zisa răceală a femeii este o fază naturală prin care ea trebuie să treacă pentru a-şi reface comportamentul afectiv.
Dinamica masculină este alta, oscilând între fugă şi revenire. Ca să-şi refacă afectivitatea, bărbatul fuge. Iată de ce, atunci când vede un bărbat „fugind“, femeia n-ar trebui să se teamă că sentimentele lui faţă de ea s-au răcit; ea ar trebui să ştie că dinamica lui afectivă se reface prin fugă.
Această idee nu trebuie înţeleasă eronat, cum că cei care fug au şi dreptate s-o facă. Fuga poate fi exprimată divers — un bărbat „fuge“ în cititul presei, e absent din casă. E şi asta o fugă. Sau „fuge“ să joace table cu vreun vecin. Sau „fuge“ la mănăstire, dacă este mai pios.
Femeia trebuie să înţeleagă că bărbatul are, la un moment dat, nevoie să „fugă“. Înţelegerea faptului că asemenea stări sunt naturale ar putea evita numeroase conflicte, conflicte care generează ulterior perturbări de personalitate ale membrilor familiei — fie localizate scurt, fie cu amprentă de durată aspra copiilor.
Psihologii au explicat deja că majoritatea impasurilor pe care le vor avea copiii noştri mai târziu sunt cauzate de conflictele din familie, petrecute în perioada copilăriei acestora.
Aceasta este, deci, prima regulă: sănătatea este o consecinţă a binelui mental. Iar acest bine mental are la bază înţelegerea şi stare de mulţumire. Nu automulţumire, ci acea mulţumire care, la urma urmei, înseamnă înţelegere.


2. Nu considera boala ca o pedeapsă pentru păcate
Unii consideră boala ca fiind o pedeapsă pentru păcate: aceasta este o dovadă de slăbire psihică. Omul bolnav se reface mai greu când consideră că a fost bătut de Dumnezeu, şi că Atotputernicul i-a dat boala în chip de pedeapsă.
Dar dacă boala nu este o pedeapsă pentru păcate, ce este atunci? Putem vorbi despre boală ca fiind o oprire de la păcat, o informaţie, o atenţionare că am încălcat o lege.
Într-o carte celebră, care se cheamă "Călătorie înspre soare apune", personajul principal este o maimuţă. O maimuţă poznaşă, născută dintr-o piatră. Şi ea s-a dus să caute iniţierea. Un maestru a ajutat-o să obţină iniţierea şi, astfel, ea a devenit „egala cerului“, nemuritoare. Însă cu toate că era nemuritoare, maimuţa tot făcea pozne. Poate e şi situaţia omului: deşi dobândeşte atâta ştiinţă, sălbăticia din el nu dispare.
Ei bine, ajungând această maimuţă, la un moment dat, în cer, face tărăboi printre sfinţi, răstoarnă nişte cazane unde se fierbea elixirul vieţii, strică nişte tocmeli… Sfinţii atunci se supără şi se plâng lui Dumnezeu că o maimuţă întoarce totul cu susul în jos. Şi atunci Dumnezeu îi spune lui Buddha: „Ia tu maimuţa asta, că e în India, e din ţara ta. Ia-o şi dă-i un leac să se astâmpere!“ Şi Buddha a luat atunci un cerculeţ de fier, l-a pus pe capul maimuţei şi l-a fixat bine, ca ea să nu-l poată da jos, spunându-i: „De câte ori vei călca o lege divină, cercul te va strânge!“ Şi a venit maimuţa pe Pământ; cum făcea o poznă mare, cerculeţul o strângea şi atunci se cuminţea.
Iată deci că durerea ei de cap nu era o pedeapsă, ci o informaţie că a încălcat o lege sacră, o lege împotriva vieţii. Noi nu ştim că în realitate am încălcat o lege, iar dacă ne-am corecta atitudinea şi n-am mai încălca legea, ne-ar lăsa durerea de cap, fără pastilă şi fără doctor.
Iată deci că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la păcat.
S-a pus adesea întrebarea: „De ce ne îmbolnăvim?“.
Un răspuns ar fi că ne îmbolnăvim ca să ne amintim de Dumnezeu. Întotdeauna când suntem bolnavi ne amintim de Dumnezeu. Putem spune că de fapt, ne îmbolnăvim ca să ne smerim, ca să ne aducem aminte că suntem trecători.
În afară de asta, de ce ne mai îmbolnăvim?
Ne îmbolnăvim ca să smulgem tandreţe. În lumea aceasta în care toţi sunt grăbiţi, nimeni nu vrea, nu are timp ca să ne dea tandreţe. Atunci, inconştient, ce facem? Ne îmbolnăvim, ca să smulgem tandreţe, căldură. Le amintim celor din jur că ne datorează căldură, căci ei uită! Toţi datorăm ceva semenului.

 

3. Boala nu trebuie privită ca o catastrofă, ci ca un prilej de introspecţie, de linişte, de întrerupere a gândurilor
Definiţia păcatului o ştim. Păcatul sunt grijile şi încălcarea celor trei legi universale revelate.
Dacă până acum nu ştiaţi foarte limpede ce înseamnă „păcat“, iată o definiţie ajutătoare. Păcat înseamnă să ai griji — dacă ai griji, ai păcate. Grijile ne împuţinează liniştea, împuţinează viaţa. „Rumegarea“ gândurilor slăbeşte omul.
Boala prilejuieşte această întrerupere a grijilor; este o oprire forţată din „mecanica păcatului“, din mecanica vieţii păcătoase.
Există o a 11-a poruncă — noi ştim doar 10, pe care le-am interiorizat şi după care ne conducem.
Porunca a 11-a apare ca un verset în Psalmul 45, sună aşa: „Opreşte-te şi cunoaşte!“ („Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“ Ps. 45:10). Considerăm această frază ca porunca a 11-a. Ştiţi că în Pentateuh (Vechiul Testament) sunt 613 porunci?! În afară de cele 10, cele mai importante, în primele 5 Cărţi ale lui Moise apar deci şi multe altele. Iar a 11-a ar fi „Opreşte-te şi cunoaşte!“. Nu poţi ajunge la cunoaştere din mers. Noi trebuie să descoperim oprirea spirituală.
Opreşte-te şi fă un minut de introspecţie. Introspecţie înseamnă liniştea interioară. Nu analiza interiorul: analiza este un viciu intelectual. Introspecţia este doar linişte interioară.
Opreşte-te deci şi cunoaşte înălţimea ta spirituală, precum şi dimensiunea ta cea mare. Această a 11-a poruncă este încununarea celor 10 porunci cunoscute, după ce te-ai civilizat, când începi să-ţi descoperi dimensiunea metafizică. „OPRIREA“ este o practică. Ea a fost dezvoltată în Filocalia*, care a propus „exerciţiul celor 6 opriri“. Acest „opreşte-te“ se poate referi şi la controlul celor 6 surse de agitaţie şi dezorganizare a personalităţii.
Prima oprire este stabilitatea fizică: ea atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa grijilor.
A doua oprire este oprirea de la păcat.
A treia oprire este oprirea de la mâncarea care ne aprinde.
A patra oprire: de la adunarea cu oamenii inferiori moral — deci un îndemn de a te aduna cu oameni sporiţi, cu oameni cu preocupări înalte.
Oprirea este stazis. În greceşte, stazis înseamnă exerciţiu spiritual, cum ar fi rugăciunea. Şi rugăciunea este tot oprire.
Aceasta este deci regula a treia: boala este un prilej de oprire, de introspecţie.
Omul se îmbolnăveşte nu numai pentru că încalcă o lege, ci să-şi amintească de o lege sacră, şi să se schimbe…


4. Boala este un prilej de schimbare
Dacă vom privi boala din acest punct de vedere şi dacă nu ne vom mai teme de ea, vom constata că astfel ieşim mai repede din boală. După ce au fost bolnavi, mulţi oameni şi-au schimbat modul de a mânca, de a trăi, de a (con)vieţui.


5. Devii sănătos dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru
Asta înseamnă, întrucâtva, că mulţi sunt bolnavi pentru că, în inconştient, ei se lasă să fie bolnavi. Afirmaţia poate părea, la prima vedere, şocantă. Şi totuşi, ei sunt bolnavi, în primul rând, ca să-şi atragă un beneficiu nevrotic: vor să fie trataţi ca nişte copii. Când lupta vieţii ne copleşeşte, toţi simţim nevoia să fim trataţi precum copiii; atunci subconştientul „cheamă“ o boală. Dacă vrei cu adevărat să devii sănătos, devii sănătos.


6. Ajută-ţi subconştientul să grăbească vindecarea
Acest lucru este posibil: să-ţi ajuţi subconştientul. Este un proces care se petrece în stare de relaxare, într-o stare destinsă — mai ales dacă eşti bolnav.
Relaxat, cu ochii închişi, repetă-ţi formule ale însănătoşirii. Cea mai curentă astfel de formulă este: „Mă simt din ce în ce mai bine, pe zi ce trece şi din toate punctele de vedere“; trebuie rostită la indicativ prezent, pentru că subconştientul nu cunoaşte alte timpuri verbale.
Această formulă a fost folosită de dr. Emile Coué, care a vindecat, prin ea şi prin climat psihic spiritual, sute de cazuri.
Repetarea acestei formule duce la preluarea ei de către rinencefal, iar rinencefalul transmite comenzile de refacere acolo unde este nevoie. Rinencefalul, diencefalul şi formaţiunile reticulare trimit comenzile de refacere acolo unde este slăbită structura noastră. Dacă această formulă este repetată de trei ori pe zi, în perioadele noastre de slăbire, timp de 21 de zile, admiţând că este un caz cronic sau un caz ceva mai complicat, survine întotdeauna o îmbunătăţire.


7. Pentru cei vrednici, un impas precum o boală poate să fie un prag iniţiatic
Boala nu numai că îţi dă o informaţie despre viaţă, dar îţi poate crea şi condiţia unei schimbări mentale profunde, o trăire iniţiatică.
Acestea sunt regulile restabilirii sănătăţii.
Ajungem din nou la regula dintâi: starea de bine mental întreţine starea de bine fizic şi grăbeşte refacerea fizică. Cu cât vom supraveghea mai bine mentalul, cu atât vom stăpâni starea de sănătate.
Omul ar trebui să ştie nu numai cum poate să îşi revină, cum să-şi restabilească sănătatea. El ar trebui să ştie câte ceva despre corelarea dintre greşeală şi boală — ce tip de greşeală naşte o categorie de boală — tocmai pentru a evita îmbolnăvirea. Asta trebuie reţinut: faptul că, sănătoşi fiind, putem să evităm o eventuală îmbolnăvire prin starea de bine mental.
Starea aceasta de bine mental poate fi clădită prin autoimpunere şi prin purificare.


Sursa: Vasile Andru – Psihoterapie isihastă , editura Paralela 45, Pitești

*„Filocalie”, colecție de texte care se referă la viața contemplativă și ascetică scrise înainte de sec. 9 de către mari părinți ai spiritualității ortodoxe răsăritene adunate în sec. 18 de Nicodim de la Muntele Athos (1749-1809) și Macarie din Corint (1731-1805) și publicate pentru întâia oară la Veneția în 1872. Traducerea în limba română sub titlul Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, a fost făcută de acad. preot prof. Dumitru Stăniloaie începând cu 1946. Până acum au apărut 12 vol.

Articole pe categorii

Articole noi