Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

contact@humanitysteam.ro
Ataşamentul – rădăcina suferințelor
23 Ian
Publicat în Psihologie

Ataşamentul – rădăcina suferințelor

Ce este ataşamentul? Este o reacţie mentală trecătoare, intensificată prin repetiţie. El se dezvoltă din răspunsurile noastre spontane la stimulii din mediu, fiind forma întărită a acestor reacţii psihologice instantanee. Prin urmare, la baza ataşamentului stau senzaţiile primare de plăcere şi neplăcere. Aceste senzaţii, datorită repetării în timp, se transformă în atracţii şi respingeri puternice, adică în ataşamente pozitive (care ne plac) şi ataşamente negative (care nu ne plac). S-ar putea să-ţi sune ciudat „ataşament negativ”, dar te asigur că oamenii care se urăsc sunt extrem de ataşaţi unul de altul.

Ataşamentul nu este nimic mai mult decât condiţionare. Mai întâi cauza (stimulul) apoi efectul (senzaţia plăcută). Ciocolata… gustul plăcut. Din nou ciocolata… din nou gustul plăcut. Şi tot aşa, până la prima întâlnire cu medicul stomatolog.

Laureatul premiului Nobel, Gerald Edelman, a arătat cum modurile noastre obişnuite în care simţim, gândim şi acţionăm sunt susţinute la nivel neurologic de conexiuni care sunt cu atât mai puternice cu cât repetiţiile sunt mai dese. Cel care a spus „repetiţia este mama învăţăturii” nu a greşit foarte mult. Din acest punct de vedere, cu amendamentul că cel care a „învăţat” în acest fel nu este obligatoriu să fi înţeles.Traseele neuronale seamănă cu drumurile printr-un parc: dacă mai mulţi oameni, conform principiului „drumul drept e cel mai scurt”, calcă pe iarbă, în curând va apărea o potecă îmbietoare, ce îţi va face cu ochiul şi ţie, mai ales dacă te grăbeşti.

Colivii, închisori, lanţuri. Budismul identifică în ataşament rădăcina tuturor suferinţelor şi vorbeşte despre 4 tipuri de ataşament. Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile senzoriale. Suntem ataşaţi de anumite forme, culori, sunete, gusturi sau senzaţii tactile. Ai avut o piesă muzicală pe care să o fi ascultat minute în şir? Există un gust delicios la care îţi e greu să renunţi? Te reîntorci periodic, în gând, la imaginea casei în care ai copilărit? Îţi e imposibil să nu însoţeşti cafeaua de dimineaţă cu o ţigară de calitate? Aştepţi weekendul (în care vei dormi pe săturate) cu sufletul la gură? Acesta e ataşamentul de plăceri senzoriale efemere. La un alt nivel, dar mai tragic, este dorinţa consumatorului de drog pentru senzaţiile plăcute sau euforice, deşi satisfacerea acestei dorinţe îi consolidează lanţurile dependenţei.

Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi credinţe. Eşti convins, ca liberal, că ideile social-democrate sunt greşite. Ca psihanalist, nu dai doi bani pe procedurile şi programele terapeutice cognitiv-comportamentale. Ca inginer, psihologii, sociologii şi filosofii, între care nu faci nici o distincţie, îţi par aerieni şi inutili. În disputa cu partenerul de cuplu ai dovezi zdrobitoare în favoarea vinovăţiei lui. Nimeni nu ne poate clătina ideile de care suntem ataşaţi (să le spun „fixe”?) iar cine îndrăzneşte să le pună la îndoială declanşează uneori conflicte.Când ideile în care crezi încetează a mai crea armonie (internă sau externă), a-ţi menţine ataşamentul pentru ele (adică a nu le abandona) devine o formă de nebunie. Convingerile, opiniile şi părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive solide, te împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt. O astfel de atitudine poate fi chiar catastrofală, ca atunci când continui să crezi că ai o căsnicie fericită deşi certurile cu soţul sunt zilnice sau nu-ţi pui problema sănătăţii tale deşi abia te mai ţii pe picioare. Cei care se cred prea deştepţi nu-şi vor face timp să-i mai asculte şi pe alţii. Minţile pline cu opinii experte despre oameni şi lucruri sunt ca nişte vase din care apa nu e schimbată niciodată! Ce flori ar putea creşte acolo?  Și nu uita: „Nu poți umple o cupă deja plină.”

În domeniul de mare fineţe al spiritualităţii, explicaţiile şi revelaţiile împietrite în dogmă se opun chiar scopului pentru care au fost emise. Litera ucide spiritul învăţăturii  iar exemplul călugărilor din Evul Mediu care se autoflagelau îmi pare relevant pentru acest tip de patologie spirituală. Prin contrast, Sutra celui de-al treilea Patriarh îmi oferă un exemplu de gândire rezonabilă: „Nu căuta adevărul. Doar încetează să mai adori opiniile”.

Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi ceremonii religioase. Mai ales în lumea modernă, aspectele exterioare ale participării religioase par a fi instaurat o asemenea dominaţie psihologică încât înţelesul lor fundamental e tot mai greu de desluşit. Cât de mult contează o cruce pe care ţi-o faci mecanic? De ce nu trebuie să munceşti într-o anumită zi a săptămânii? Cum te ajută o rugăciune pe care o spui fără să o înţelegi sau o mantra pe care o repeţi că un papagal? Chiar ataşamentul pentru practica spirituală, finalizat în sentimentul că eşti o persoană cu preocupări elevate, deasupra mediocrităţilor din jurul tău, este de natură să te îndepărteze exact de scopul pe care ţi l-ai propus.

Devotamentul în urmarea ritualurilor religioase nu are nici un fel de valoare  dacă prin minte continuă să circule gânduri şi sentimente impure. Cât de mult crezi că îi pasă lui Dumnezeu de afacerile sau proprietăţile tale, de succesul tău social? Cum se poate dezvolta o atitudine religioasă într-un suflet nevindecat de ură sau lăcomie? Acţiunile şi gesturile lipsite de conţinut, făcute din obişnuinţă sau sub presiunea normativă a mediului, îmi par chiar mai rele decât activităţile neinvestite religios, dar făcute autentic, fară nici un fel de prefăcătorie. Mi-e foarte greu să înţeleg ce satisfacţie are cineva când merge la biserică, la templu sau la moschee cu aceeaşi minte cu care merge la piaţă sau la restaurant. Dificultăţi similare am cu cei care participă la ritualuri doar pentru ai judeca pe cei care nu participă. Şi sunt constant uimit de cei care urmează protocolul religios cu speranţa că Dumnezeu are câte un dosar cu numele lor, în care le bifează conştiincios participarea.

În sfârşit, al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este ataşamentul pentru „eu”. De fapt, acesta este ataşamentul primordial. El se bazează pe iluzia că undeva înăuntrul corpului sau a minţii există o entitate permanentă, un subiect separat al experienţelor. Tot ceea ce facem se învârte în jurul acestui ataşament, aşa cum sfoara se strânge în jurul unui ghem, facându-l tot mai mare.

În budism, primul pas pe Nobila Cale cu 8 trepte se numeşte înţelegerea corectă. El se referă la înţelegerea faptului că tot ceea ce există se află într-o stare de flux, că totul vine şi pleacă, inclusiv elementele corpului şi minţii. Prin urmare, în acest flux nesfârşit al schimbării, nu există o entitate definită şi stabilă undeva, într-un loc misterios. Totul face parte din flux, viaţa este o imensă curgere, un gigantic proces de schimbare ce nu privilegiază nimic. Eul ca entitate separată este doar o iluzie însă o iluzie cu o asemenea forţă de convingere încât învârte fără odihnă roata suferinţei.

Nimic din ceea ce există nu este de sine stătător, ci este rezultatul unei vaste reţele de cauze şi condiţii, schimbându-se sau dispărând atunci când respectivele cauze şi condiţii se modifică. Lucrurile şi fiinţele sunt interconectate aşa cum sunt legate ochiurile unei plase. Nimeni cu o vedere bună n-ar  putea spune că ochiul unei plase există independent. Ei bine, deşi Universul este o astfel de plasă uluitor de mare, majoritatea dintre noi credem că există un ochi de plasă independent - Eul. Este un mod de a nega regula eternă a acestui Univers, anume că orice există este expresia relaţiilor dintre o mulţime nedefinită de obiecte şi fenomene. Deoarece mai multe elemente apar simultan, ele creează iluzia Eului, în acelaşi fel în care elementele unui puzzle, puse, la un moment dat, în perfectă armonie, creează imaginea unui copac sau a unei flori. Dar copacul sau floarea nu sunt decât imagini, rezultatul relaţiilor dintre piesele de puzzle.

A acorda realitate Eului este ca şi cum ai acorda realitate imaginii construite a copacului, aşteptând că aceasta să facă flori, pe care tu să le culegi. Ataşamentul pentru Eu vizează aceste fructe care nu vor apărea niciodată, iar rezultatul ataşamentelor este inevitabil: suferinţa. Din acest punct de vedere, cauza ultimă a suferinţei nu este ataşamentul, ci ignoranţa din care izvorăşte ataşamentul. Nu ştiu cine sunt. Nu sunt conştient de natura mea impermanentă. Cred că sunt o entitate separată, Eul. Împart lumea în „eu” şi „celălalt” şi reacţionez la „celălalt”. Răspunsurile sunt polarizate pe axa plăcut/neplăcut. Caut să am senzaţii/trăiri plăcute şi să le evit pe cele neplăcute. Sunt atras de trăirile plăcute, le doresc, uneori cu o intensitate ce poate fi numită lăcomie. Resping şi condamn trăirile dezagreabile, dureroase, manifest o atitudine ostilă faţă de ele. Viaţa mea se dezvoltă între aceşti doi poli, din care sunt dispus să accept: doar unul singur. Şi pentru că nu este totală ci parţială, această acceptare conţine, în mod necesar, seminţele polului opus, adică suferinţa. Pe scurt: Ignoranţă - Ataşament -  Suferinţă.

În psihoterapie, ca şi în viaţa obişnuită, cunoaşterea acestei ecuaţii simple este suficientă pentru a ilumina acţiunile celui care vrea să iasă din cercul vicios al suferinţei. A-mi investiga cu răbdare şi luciditate ataşamentele este pasul intermediar către a afla cine sunt eu, nu în lumea iluzorie a separării ci în lumea reală a unificării. Nu te poţi elibera de ataşamente dacă nu le înţelegi natura, după cum nu te poţi elibera din strânsoarea chinuitoare a Eului dacă nu-i pătrunzi toate ungherele. În esenţă, a te elibera de un ataşament înseamnă a da drumul. Îi dai drumul unui rol (copil/student/părinte/soţ) sau unei relaţii în care nu mai există angajament reciproc.

Dacă te cramponezi, dacă nu dai drumul rămâi un prizonier al trecutului. De pildă, a te aştepta, la 25-30 ani, că părinţii să te finanţeze pentru a face faţă vieţii este un fel de a fi ataşat de rolul de copil, adică a nu trăi în prezent (îţi refuzi rolul de adult). A te ataşa de o poziţie socială înseamnă „a ţine de scaun”, în condiţiile în care vârsta, abilităţile manageriale sau capacitatea de a te implica nu te mai recomandă pentru acel loc, iar tu refuzi să accepţi această realitate prezentă.

A trăi în trecut, din motive de ataşament, este ca şi cum a-i locui lângă un izvor, persistând în a bea apa depozitată în butoiul din pivniţă. Izvorul este prezentul, el îţi oferă energii în totalitate noi, proaspete. Apa din pivniţă, după un timp, devine stătută. Poate e chiar infestată. Cât de hrănitoare crezi că e pentru tine? Într-o relaţie, cel mai înalt dar pe care i-l poţi face celuilalt este să-i oferi libertate. Nu există nimic mai măreţ. În ce fel îl iubeşti dacă te chinui să construieşti o colivie în jurul lui? Şi dacă rămâne, prins în plasa manipulărilor tale, cât de fericit vei fi tu, trăind alături de un om nefericit?

 

Sursa: Adrian Nuta - "Psihoterapeutul de buzunar" - Editura Sper

Iertarea – cea mai înaltă formă de iubire
18 Ian
Publicat în Psihologie

Iertarea – cea mai înaltă formă de iubire

„Şi, stăruind să-l întrebe, el s-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi. Nu te-a osândit niciunul?” (Ioan 8, 710)

Mă gândesc uneori că iertarea seamănă cu un râu. Ai observat cum obişnuiesc râurile să curgă? Parcă sunt vorbite între ele: curg de la munte spre câmpie, de la o înălţime mai mare spre o înălţime mai mică. Niciodată nu curg de la vale la deal. Similar, iertarea „curge” de la un nivel mai înalt, de la o conştiinţă mai înaltă spre una aflată undeva mai jos. Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu poţi ierta pe nimeni dacă, la nivelul conştiinţei tale, nu te afli mai „sus” decât ea sau el. Evident, nu vorbesc aici despre iertarea de faţadă, despre iertarea care nu izvorăşte din inima ta (deoarece aceasta e împietrită), ci din mintea ta. Iertarea care vine din minte este doar o pretenţie, un spectacol pe care îl joci şi, în funcţie de arta ta, poţi ajunge chiar să crezi în el.

Vorbesc despre iertarea care te înalţă la un nivel al realităţii mai puţin dens, mai „nepământesc”, ca şi cum ai fi pe vârful unui munte, unde aerul este de vreo zece ori mai curat decât cel de la oraş. În plus, de aici totul se vede altfel. Ochii tăi pot cuprinde spaţii mai largi şi totul se vede într-o altă perspectivă. Când funcţionezi la acest nivel (chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp), când respiri, vezi, simţi şi înţelegi altfel, ai putea oare să afirmi că tu eşti cel care iartă? Nu, la acest nivel Eul tău obişnuit nu mai există. Eul tău trăieşte la câmpie, acolo unde nu poate ierta. Când ierţi Sinele se manifestă prin tine. Perspectivele ample aparţin Sinelui. Eul trăieşte la nivelul solului şi nu „bate” prea departe, ce să mai vorbim de perspective…

Însă magia iertării mai are o componentă. Iertarea nu te înalță doar pe tine. Ea conţine potenţialul de a-l înălţa şi pe celălalt, care a fost iertat. Iar Sinele, când ierţi, nu se manifestă doar în tine. El se trezeşte şi în celălalt. De ce? Deoarece iertarea îl face pe cel care a greşit să se simtă întreg. Iată cum cel care este iertat este ajutat să se simtă întreg, adică să aibă, măcar pentru o fracţiune de secundă, sentimentul conectării la Sine. Acesta este sensul în care mi se pare că, iertând, îi permitem Sinelui să se manifeste în lume. Este ca şi cum fiecare dintre noi ar avea o fereastră pe care, dacă o deschide, lumina soarelui pătrunde prin ea. Iertarea este actul de a deschide fereastra. Iertând, laşi Sinele să intre în camera ta, adică în lumea ta. Nu poţi să creezi în interior lumină solară. Nu poţi să te duci afară şi să împachetezi lumină într-un geamantan pe care să-l goleşti înăuntru.
Limitele tale sunt clare şi e în avantajul tău să le cunoşti. Dar fereastra… fereastra e de resortul tău. Poţi să o deschizi sau să o zideşti. Eşti liber. Eşti conştient de această putere? Deşi limitat, poţi să blochezi manifestarea Sinelui. Poţi alege să trăieşti în întuneric. Poţi alege să mergi orbecăind prin propria ta viaţă, poate lovindu-te de mobilă, poate lovindu-i pe alţii. La limită, întunericul mai are un inconvenient. Neştiind unde este uşa, poţi încerca să ieşi prin pereţi. Nu e recomandabil, deoarece pereţii cedează greu. Iertarea nu izvorăşte din Eu. Doar decizia de a ierta îi aparţine Eului. Iertarea izvorăşte din Sine. Nu tu eşti cel care luminezi camera. Tu doar decizi să luminezi camera, deschizând fereastra.

Când ierţi, ai ocazia să descoperi Sinele înăuntrul tău şi acesta ar putea să fie exact unul din motivele pentru care te-ai născut şi faci umbră pământului de ceva vreme.

De ce Sinele nu pune condiţii? De ce iertarea Sinelui este necondiţionată? Deoarece iertarea se naşte din iubire, iar iubirea Sinelui, iubirea întregului pentru parte, este necondiţionată. Cum altfel ar putea fi? Tu obişnuieşti să te loveşti cu ciocanul peste degete? Cauţi ghivece care să-ţi cadă în cap? Îţi dai dimineaţa câte un pumn în gură? La o scară mai mică, şi tu eşti un întreg şi ai grijă de părţile tale fără să le pui condiţii. N-am auzit de niciun om sănătos care să-şi fi scos ochii pentru că erau prea albaştri sau să-şi fi tăiat o ureche pentru că i se părea urâtă. Pe de altă parte, Sinele nu e niciodată rănit. Poţi să loveşti cerul cu o piatră? Sau cu o săgeată? Sau cu o rachetă de ultimă generaţie construită din contribuţiile modeste a milioane de americani paşnici? Nu Sinele este rănit şi suferă, Eul este rănit şi suferă. Este de o importanţă capitală să poţi face această distincţie. Aminteşte-ţi metafora cu muntele şi câmpia. Eul trăieşte la câmpie şi nu poate ierta. Asta e natura lui. Sinele trăieşte pe vârfurile muntoase şi iartă necondiţionat. Aceasta este, de asemenea, natura lui.

A ierta este un fel de a te despărţi de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care putrezesc. Şi cum să te desparţi de trecut dacă nu trăind total în prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în „ceea ce nu este”, compus din „ceea ce a fost”, respectiv „ceea ce va fi”. Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă, când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci. Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!

Nu aş putea descrie mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată.Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine. Singurul tău efort constă în ai spune „La revedere” trecutului, aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas bun de la adolescenţă. Trecutul nu are altă funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit. Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde ştii că evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un eveniment numit „suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde?

Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt. A ierta înseamnă a da drumul trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi, inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.

Cine este cel care aruncă piatra? Separat de toată această analiză, dorinţa de a nu ierta indică dorinţa de a judeca. Cine îţi dă dreptul să judeci? Cine îţi dă dreptul să arunci piatra? A judeca înseamnă că tu ştii mai bine. Serios, chiar dispui de o asemenea cunoaştere? Cunoşti din interior experienţa celuilalt sau doar o interpretezi, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii tale? A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe care tu îl consideri dezirabil sau optim. În relaţiile de cuplu sau de familie, se întâmplă frecvent, însă de unde ştii că felul în care vezi tu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai bun pentru tine. Dar de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îţi dă dreptul să hotărăşti cum trebuie să fie celălalt? Ştii de ce nu îl laşi pe celălalt să fie aşa cum este? Pentru că aşa cum este nu se suprapune peste cum vrei tu să fie, iar asta te doare. Tot ce poţi face este să încerci să suporţi durerea şi să-i comunici cum ţi-ar plăcea să fie. Nu ai nici un drept să îl judeci şi să îl schimbi în sensul „bun” din punctul tău de vedere. Viaţa lui îi aparţine lui. Ştiu, credinţa că viaţa lui îţi aparţine ţie are o savoare aparte, la care nu poţi renunţa uşor. Este gustul puterii asupra unui alt om, gust foarte apreciat de părinţi, educatori, parteneri de cuplu, persoane în poziţii de autoritate, politicieni sau preoţi.

Dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să se schimbe dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile pentru schimbare. Şi nu uita să analizezi beneficiile pe care le ai tu din schimbarea lui. Fii onest. S-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie el, ci să fii tu. Dacă nu eşti suficient de matur, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o vei proiecta asupra lui. Nu cred că vrei să ştii cât de frecvent este acest mecanism de apărare.

În spatele judecăţii ar putea sta propriile tale fapte din trecut pentru care nu te-ai iertat. Nu eşti conştient de această culpabilitate pe care o târăşti după tine şi apelezi la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăţia proiectată şi judecata formează un tot. Dacă cineva în jurul tău a greşit, aceasta devine o oportunitate pentru tine de a te descotorosi de ostilitatea pe care o conţineai, dar nu ştiai ce să faci cu ea. Dacă se acumulase, „destinatarul” nu va înţelege nimic din reacţia ta. Şi este normal, deoarece reacţia ta exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Acest fel de judecată te poate antrena pe o spirală a culpabilităţii. Iată cum: ai greşit undeva şi te simţi vinovat. Nu te poţi ierta şi hotărăşti să te pedepseşti. Dar nu te poţi nici pedepsi, şi atunci proiectezi vina asupra altcuiva şi îl pedepseşti pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizezi că îl condamni pe nedrept şi te simţi culpabil. Şi de aici totul se reia. Când culpabilitatea depăşeşte un anumit prag, apelezi la alte ajutoare. Producătorii de alcool, de tutun sau de droguri sunt mereu disponibili. Ei te ajută nu doar să-ţi îneci vinovăţia, ci şi să te pedepseşti făcându-ţi rău ţie însuţi. Te înfioară acest raţionament psihologic? Şi pe mine. Asta nu mă împiedică să văd, lângă o sticlă de băutură în plus sau lângă un pachet de ţigări, umbra unei vinovăţii neasumate. Desigur, mijloacele de autopedepsire (şi pedepsire indirectă a celorlalţi) nu se rezumă la droguri, ţigări sau alcool. Sunt şi categorii mai subtile precum şofatul imprudent, sporturile extreme, sexualitatea neprotejată sau mai respectabile precum munca în exces, performanţa socială, asceza religioasă.

În opoziţie cu judecata, actul de a ierta este echivalent cu a refuza să condamni, să sancţionezi şi să cauţi vinovaţi. În fond, cum îl va face pedeapsa mai bun pe cel care a greşit? Şi ce alt mesaj transmite pedeapsa, dacă nu acela că imperfecţiunile şi slăbiciunile îi sunt inacceptabile, iar el nu este demn de a fi iubit?

Psihologic vorbind, un om care este pedepsit nu devine mai iertător. El devine mai pedepsitor, pentru că asta e singura lecţie care i se predă. El învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia! Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele tău şi vei înţelege de ce Iisus s-a gândit să mai vină o dată pe pământ. Şi au trecut 2000 de ani de civilizaţie creştină.

În comparaţie cu lipsa de lege, cu ilegalitatea, legea este un pas înainte. Nu este un pas măreţ, deoarece legea întreţine frica şi este strâns legată de răul pe care îl pedepseşte. Legea instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să meargă cocoşat, apăsat de ameninţarea pedepsei.

Iertarea se naşte din înţelegere. Iertarea nu se va dezvolta niciodată din frică. În schimb, poate să apară din înţelegere. Nu orice fel de înţelegere, ci acel tip de înţelegere numit în filosofia budistă - prajna. Prajna, înţelegerea sau înţelepciunea intuitivă, îţi permite să sesizezi suferinţa lăuntrică a celui care a greşit. Îţi permite să înţelegi durerea profundă a celui care insultă, loveşte sau ucide. Această durere este întotdeauna prezentă, deşi cel mai adesea există în afara conştiinţei făptuitorului, rămânându-i străină.

Iertarea te face un om mai liber.La un nivel mai metafizic, actul de a ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a nu mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o latură întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat şi respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca propria ta umbră. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care bate disperat la uşa ta în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşi, când reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în terminologia hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în Relativ.
 
„Voi sunteţi din cele de jos. Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi, din lumea aceasta. Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8,23)

Polul opus, agresorul, mai are o funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Dacă nimeni nu ţi-ar sta în cale, dacă nimeni nu s-ar opune dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă de ungherele întunecate ale inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Este ca o apă care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei, înlătură impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, „şterge de praf” copacii şi florile.

În sfârşit, iertarea este terapeutică nu numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a cărui inimă se purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de vedere al mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de a fi iubit decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda. Dar pe cel care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient că a greşit. Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul lui? Crezi că nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb pentru că nu poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de ajuns? Crezi că judecata ta îi va reda vederea? Dacă priveşti cu atenţie şi intuiţie, gradat ai acces la nivelul mai profund al fricii şi neputinţei peste care s-a suprapus, pentru a-l ascunde, nivelul agresivităţii manifeste. Nimeni nu agresează pentru că se simte puternic. Puterea reală se exprimă în acţiuni constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi distrugeri, este o compensare disperată a fragilităţii lăuntrice. Acesta e nivelul care aproape că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest gol. Este ca şi cum i-ai spune celuilalt: „Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi înţeleg durerea. Iată, în loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.” Pare foarte greu de acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune. Lipsă afecţiunii îl doare atât de mult, încât limbajul său s-a pervertit şi se exprimă acum într-un mod pe care nimeni nu-l mai înţelege.

Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit. Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba.

În esenţă, orice terapie reuşită începe cu judecata şi se încheie cu iertarea. Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea.

 

Sursa: Adrian Nuta - "Psihoterapeutul de buzunar", Editura Sper

 

Articole pe categorii

Articole noi