Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

Complexul lui Cain pixabay
Scris de  Loredana Publicat în Psihologie

Osândirea aproapelui este semnul complexului Cain. Aşa a fost numită tendinţa maladivă de a-ţi elimina semenul, de a-l devaloriza, prin vorbă sau faptă. Invidia, defăimarea, discreditarea, batjocura, blasfemia, blestemul sunt aspecte ale „osândirii" şi aspecte ale complexului Cain, gravă dizabilitate psihică.

Într-o zi l-am intrebat pe N. Steinhardt:
—- Oare de ce toarnă turnătorii?
— Din invidie! mi-a răspuns monahul de la Rohia. În toate cazurile, delaţiunile au fost din invidie. Şi mi-a povestit un caz care s-a petrecut în China anilor '60, dar se putea petrece şi-n România anilor '60:
Un muncitor chinez a transpirat lucrând; îşi dezbracă bluza şi caută în încăpere un cui sau un suport unde s-o atârne. Nu găseşte. Dar în încăpere se afla un bust al lui Mao. Lucrătorul aruncă bluza transpirată pe umerii lui Mao, fără nici o intenţie ofensatoare. Un coleg îl vede şi îl pârăşte imediat. Îl pârăşte că a îndrăznit să pună o bluză transpirată pe umerii lui Mao. Muncitorul transpirat este acuzat de insultă gravă adusă marelui Mao, este arestat, judecat, şi face 10 ani puşcărie.

Oamenii denunţă din invidie, în primul rând. Alte cauze, cum ar fi interesele materiale, laşitatea, constrangerea, cedările - sunt secundare. Marele motiv este invidia: presiunea animalică şi inconştientă de eliminare a semenului, rivalitatea bolnavă. Dar numai într-un sistem politic aberant, denunţătorul acela poate produce dezastre.

Emoţiile distructive sunt: ura, mânia, dispreţul. Sursa lor este orgoliul, capul bolnav, agresivitatea. Alte emoţii distructive sunt: tristeţea morbidă, deznădejdea, indignarea. Sursa lor este: auto-agresivitatea, pierderea stimei de sine, atimia. Mai există emoţii distructive care au sursa în atacarea de lucruri; şi altele au sursa în amăgire, ignoranţă.Psihologia orientală vorbeşte despre cele trei otrăvuri: invidie, dorinţă, iluzie,îngustarea conştiinţei.
Emoţiile distructive produc efecte imediate sau îndepărtate.Efect imediat: pierderea autocontrolului şi îngustarea conştiinţei.Orice emoţie negativă îngustează conştiinţa.Un om care are în mod normal QI = 120, la mânie se comportă ca un retardat mental.Conştiinţa este precum o diafragmă, care se îngustează brusc la mânie, invidie,  persecuţie, blestem, blasfemie. Şi are deschidere maximă în stare de calm, de mulţumire duhovnicească (numită agalid) sau de linişte duhovnicească (numită isihia).

În timp îndelungat, emoţiile distructive, dacă nu sunt tratate, produc efecte şi mai redutabile.„Toxinele" psihice, au o acţiune erozivă asupra creierului: ele produc microleziuni pe creier. Este o constatare mai recentă a cercetării creierului.La inceput, aceste microleziuni, infinitezimale, sunt neglijabile: ele nu dor, deoarece, cum spun şi neurochirurgii, masa cerebrală nu doare. În timp îndelungat, în ani, prin acumulare, dacă emoţiile distructive n-au fost corectate, microleziunile acestea pe creier se amplifică şi îşi arată efectul: fie o îmbolnăvire somatică, fie demenţă senilă precoce, prin cumul, în timp, aceste microleziuni produc demenţă degenerativă. Multe din cauzele demenţei senile precoce stau în emoţiile distructive.De aici, o dată în plus, importanţa contracarării emoţiilor negative, cât mai de timpuriu, cand se mai poate efectiv face ceva.

Dr. Lazarev spune, din practică ştiind, că dacă emiţi un blestem, o defăimare, o blasfemie, o bârfă otrăvită — vei suferi consecinţe psihice grave. Dr. Lazarev enumera cazuri concrete, o cazuistică psihopatologică. Cel ce elaborează scenarii calomnioase, sau ciudosul care le difuzează, vor suferi microleziuni pe creier. La fel şi mânia, insulta, invidia, rumegarea gândurilor otrăvite, produc microleziuni pe creier. Aşadar, printre noi circulă oameni care se cred normali dar care, datorită urii şi nervilor, datorită cumulului de microleziuni pe creier, au un coeficient de inteligenţă tot mai redus. Ei nu sunt destul de deterioraţi psihic ca să fie internaţi la spital, şi totuşi ei sunt victimele unei demenţe degenerative. Şi astfel ei grevează rău asupra relaţiilor de familie sau de societate.

Defăimarea este o omorâre simbolică. Din frică sau din îndiguire,omul civilizat a ajuns să controleze impulsul de a ucide, şi acest control a adus mult bine. Dar el, omul modern, n-a putut înfrâna impulsul de a  osândi,  adică a ucide cu gândul, cu vorba, cu explozii emoţionale negative, cu emiteri spontane de unde cerebrale theta/negative, cu defăimarea, cu ocara. Cel care defăimează (sau propagă/ difuzează o defăimare preluată din presă, din zvon sau de pe Internet) săvârşeşte un omor simbolic. Chiar când candidul, virtualul asasin nu reuşeşte să ucidă realmente, el cade în ceea ce numim „ispita Cain". Sau medical zis: este marcat de „complexul Cain".

Creştinismul ne îndeamnă să ne rugăm pentru duşmanii noştri. Cei prigoniţi să se roage pentru prigonitori. Ruga dizolvă toxina psihică a prigoanei. Patristica* zice: „Să consideri hulirea ca pe o laudă; şi lauda ca pe o hulire. Şi atunci eşti cu adevărat om îmbunătăţit."Oare putem fi atat de senini încât să considerăm hulirea ca pe o laudă?Nu mă laud că am şi ajuns să consider, imperturbabil, hula drept laudă. Dar spun că am inţeles mobilul hulitorului, şi nu-l resimt adversar sau duşman, ci-l resimt victima propriei lui nevroze.

Marcu Ascetul zicea: „Să cumpărăm cu aur ocările şi prigonirile ce le pătimim de la oameni..." Asta înseamnă că mişcarea minţii tale poate fi mai presus de fire.Nu există adversari, ci numai nevroze. Adică: pe omul care te loveşte să nu-l priveşti ca pe un duşman; ci acela este o biată victimă a unei nevroze; el are nevoie de ajutorul tău. Dacă vei gandi astfel, vei dobandi un mental invulnerabil, nu te va atinge hula, nu te va otrăvi blasfemia, nu te va dezechilibra prigoana.Această propoziţie, că „nu există adversari", am spus-o adesea, într-o încercare insistentă de a demonta, sau a tămădui acel conflict Cain, acel sentiment de adversitate care grevează asupra unor oameni.

Nu există adversari, ci numai nevroze. Dar în lume există şi rechini, există şi şacali. Rechinii nu sunt adversari, dar sunt rechini; şi instinctul lor este să vă mănance, să vă sfâşie. Rolul lor este pur şi simplu să vă mănance. Aşa că, feriţi-vă. Deschideţi ochii sau, dacă puteţi, deschideţi trusa de prim ajutor. Feriţi-vă, dar nu-i duşmăniţi. Pentru rechini, voi nu sunteţi victime, ci sunteţi doar prada lor.

Complexul „eliminării" semenului are atâtea chipuri! De la fostul prieten devenit duşman, până la fostul deţinut devenit torţionar. Acum, în timp de pace şi de râs caragialesc, puterea urii pare în descreştere, efectele ei par în descreştere. Oricum, propoziţia „nu există duşmani, ci numai nevroze" trebuie rostită cu discreţie, ca şi tainic. Ea îţi este un semn de deşteptare, şi nicidecum un prilej de superioritate faţă de victimele nevrozei. Căci şi sentimentul de „superioritate" este un derivat al complexului Cain. Să nu căutăm „superioritate", ci autenticitate.

 

Sursa: Vasile Andru – Psihoterapie isihastă , editura Paralela 45, Pitești


Patristica* - Doctrină teologică-filosofică elaborată de Părinții Bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin

(0 voturi)
Ultima modificare Joi, 09 Mai 2019 09:40

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

Articole pe categorii

Articole noi