Deşi fiinţele omeneşti sunt alcătuite din materie, ele mai au şi alte componente: mentală, emoţională şi spirituală. Pentru a înţelege ce sunt şi a-şi pune în valoare întregul lor potenţial, oamenii trebuie să-şi dezvolte din plin toate componentele lor. Aceste patru aspecte ale naturii omeneşti pot fi asemuite celor patru roţi ale unei maşini. Dacă una din ele este dezumflată, maşina nu merge bine. Mulţi oameni îşi consacră mulţime de timp şi de energie dezvoltării naturii lor fizice, mentale şi emoţionale. Adesea o dezvoltă pe una din ele în detrimentul celorlalte două. Dar foarte puţini oameni bănuiesc măcar existenţa marelui lor potenţial spiritual. De fapt, mulţi nu au vreo idee nici dacă acesta există.
Secretul unei existenţe pline de miez se află în dezvoltarea acestei dimensiuni spirituale. Dar pentru a o realiza, trebuie să ne schimbăm propria orientare. Această nouă orientare, către spiritualitate, ne va oferi o nouă perspectivă, cea spirituală. Aceasta va avea înrâurire asupra felului în care reacţionăm la lume. Aceasta ne va ajuta să ne redefinim modul de abordare a vieţii cotidiene, a valorilor şi a priorităţilor noastre; iar realizând aceasta, vom obţine o imagine mai adevărată a cine şi ce suntem. Având o concepţie spirituală asupra lumii, ne vom înţelege mai bine propria noastră natură şi marele ei potenţial. Înţelegerea ne va oferi apoi cheia pentru o fericire mai profundă şi mai constantă, oferindu-ne accesul la o viaţă mai echilibrată şi mai deplină. După cum peştelui îi este necesară apa curată pentru a trai, iar leului pentru a-i merge bine îi este necesară libertatea în sălbăticie, la fel şi fiinţelor omeneşti, pentru a fi în stare bună şi pentru a-şi dezvolta pe deplin potenţialul, le este necesară hrana spirituală şi o viaţă spirituală. Cheia fericirii constă în readucerea spiritualităţii în existenţa noastră. Taina unei vieţi fericite, lipsite de griji şi împlinite, constă în a transforma evoluţia noastră spirituală într-o prioritate absolută.
Înălţăm castele în văzduh
Să ne închipuim, aşa cum a spus Shakespeare, că lumea este o scenă. Toţi venim aici pentru a juca anumite roluri – de soţ sau soţie, de fiu sau fiică, de creditor sau debitor –dar după ce rolul nostru a fost jucat, ne retragem exact la fel cum fac actorii dintr-o piesă şi ne reîntoarcem la ceea ce suntem "de fapt". Asemenea teatrului, lumea nu este permanentă. Dacă ajungem la viziunea asupra lumii care aşează viaţa într-o perspectivă corectă şi le acordă lucrurilor din viaţă preţul lor adevărat, perspectiva aceea ne va da şi puterea de a nu fi doborâţi în uraganele vieţii. Având-o, vom învăţa să fim în lume – fără a fi copleşiţi de ea, să fim în lume, dar nu ai ei. Corabia pluteşte pe apă, dar apa nu trebuie să pătrundă în corabie. Dacă o face, corabia se va scufunda.
Am reflectat noi vreodată la ciudăţenia faptului că muncim zi şi noapte, întreaga noastră viaţa, pentru a poseda lucruri care nu vor putea fi niciodată cu adevărat ale noastre? Ne istovim gonind după himere. Odată cu moartea dispar toate: părinţi, copii, soţi, prieteni, avere şi bunuri – iar uneori dispar chiar înainte de a muri noi. Odată cu ultima noastră suflare ele au dispărut pentru totdeauna şi totuşi, toate zilele noastre trăim şi muncim numai pentru ele. Descoperim prea târziu că ne irosim vieţile clădind castele în văzduh.
A-ţi croi drum şi a da la o parte
Pentru mulţi oameni mare parte din viaţă constă în încercarea de a se menţine în echilibru, ca şi cum s-ar lupta să rămână în picioare în mijlocul unei mulţimi care îi împinge şi îi îmbrânceşte. S-ar părea că viaţa ne sileşte să devenim echilibrişti de profesie. Vrem să ne îndeplinim cum se cuvine îndatoririle, să ne creştem bine copiii, să-i răsfăţăm pe cei dragi, să ne petrecem un timp cu prietenii, un timp cu familia şi un timp cu noi înşine. În această lume complicată pe care am alcătuit-o, am vrea de asemenea să ne îngrijim de căminele noastre, de maşinile noastre, de corpurile noastre, de capetele, de inimile, de sufletele noastre. Am vrea să facem şi sport, să ne bucurăm de hobby-uri şi să ne cultivăm pasiunile exterioare. Le dorim pe toate – şi ca şi cum ele nu ar fi suficiente, spre a complica lucrurile şi mai mult – dorim mai presus de toate mai mulţi bani, mai multă putere, mai multă recunoaştere, mai multe bunuri, mai mult din toate. Necazul este că nu le putem avea. Şi nu le putem avea din simplul motiv că nu avem timpul necesar. Şi chiar dacă le-am avea, odată îndeplinită una dintre dorinţe, o alta este coaptă spre a-i lua locul. Iar cerinţele faţă de timpul şi de energia noastră nu au limită. Oricât de mult ne-am strădui, pur şi simplu nu suntem în stare, în timpul pe care îl avem la dispoziţie, să satisfacem toate cerinţele pe care dorinţele noastre i le impun minţii.
