Gloria existenţei umane nu se datorează lucrurilor care ne fac unici, ci faptului că noi ne putem uni cu inteligenţa cosmică. Fiecare om poate deveni o parte conştientă a totalităţii. Cine reuşeşte acest lucru capătă acces la o lume greu de imaginat de către conştiinţa obişnuită. Viaţa trăită holistic este o viaţă pragmatică,, căci atunci când ai acces la întreaga conştiinţă, tu devii în mod necesar mult mai creativ şi mai imaginativ, dar şi mult mai puţin critic. Pentru a experimenta însă aceste beneficii este absolut necesar să trăieşti această stare de totalitate.
Să vedem cum putem caracteriza această stare.
Totalitatea doreşte să te vindece, Totalitatea încearcă întotdeauna să se autoprezerve. Corpul pe care îl avem cunoaşte o gamă completă de tehnici vindecătoare. Totalitatea este intim conectată cu vindecarea (de altfel, cele două cuvinte au aceeaşi rădăcină sanscrită). Cum procedează corpul pentru a-şi restaura propria totalitate? El urmăreşte întotdeauna să atingă starea de echilibru. Fiecare celulă comunică cu toate celelalte. Nicio parte nu este mai importantă decât totalitatea.
Odihna trebuie să se armonizeze cu activitatea. Deşi se află într-o activitate constantă, la baza acesteia stă un fundament stabil (proces cunoscut sub numele de homeostază). Fiecare celulă se adaptează la schimbările din mediul exterior. Stresul este contracarat şi ţinut sub control (în esenţă, toate bolile şi orice senzaţie de disconfort fizic sunt rezultatul stresului).
Prin toate aceste mecanisme, corpul nu încearcă altceva decât să îţi păstreze integritatea. Acest sistem de vindecare este universal. Celulele inimii, ale creierului sau ale ficatului îndeplinesc funcţii diferite, dar scopul lor este acelaşi: de a păstra sănătatea şi viaţa organismului. De aceea, totalitatea este mai importantă decât orice altă activitate singulară.
Dacă ne privim corpul ca pe o metaforă a vieţii, la ce concluzii ajungem? Învăţăm să preţuim echilibrul. Ne propunem să unificăm aspectele separate ale vieţii noastre, orientându-le către un scop comun. Toate aspectele vieţii capătă aceeaşi valoare pentru noi. Învăţăm să ne asigurăm un ritm echilibrat între odihnă şi activitate. Sinele nostru, care este întotdeauna senin, îşi păstrează calmul chiar şi în mijlocul celei mai intense activităţi.
Ne adaptăm la schimbările mediului exterior, iar rezistenţa noastră creşte. La primele semne că stresul ameninţă să ne scoată din zona noastră de confort, observăm acest lucru şi reacţionăm. Ajungem să ne preţuim bunăstarea de ansamblu mai mult decât experienţele individuale. Aceste concluzii sunt prezentate într-o manieră generală, dar gândeşte-te cât de diferite ar fi vieţile a doi oameni în condiţiile în care unul ar opta pentru totalitate, iar celălalt nu.
Totalitatea conduce întotdeauna la câştig, niciodată la pierdere
A fi complet înseamnă a fi perfect vindecat. Dacă pornim de la această premisă, înseamnă că indiferent cât de corect îţi trăieşti viaţa, tu nu eşti pe deplin vindecat atât timp cât sinele tău continuă să se simtă divizat. Există multe modalităţi prin care poţi trăi o viaţă bună. De aceea, foarte mulţi oameni îşi găsesc singuri pretexte pentru a nu mai căuta totalitatea (unul dintre cele mai importante este acela că nu li s-a prezentat niciodată o viziune reală asupra sinelui superior). Este foarte important să subliniem că tu nu vei înceta să fii tu însuţi dacă îţi vei propune să te transformi. Lumea contrastelor este deopotrivă seducătoare şi dramatică. Ne putem pune însă întrebarea dacă fară contraste nu am fi condamnaţi la o similitudine eternă şi plicticoasă.
Pe de altă parte, cu cât lumina este mai puternică, cu atât mai mare este umbra generată de ea. Acest mecanism nu este creat de umanitate, ci de natură. Dacă Universul nu ar dispune de forţe creatoare care să se opună simultan forţelor descompunerii sau entropiei, nu ar mai exista un Univers.
Să spunem că în Univers nu ar exista decât impulsul evoluţionist sau creator. Ce s-ar întâmpla atunci? Cosmosul şi-ar epuiza rapid materia şi energia şi nu ar mai putea produce forme noi, căci cele vechi nu s-ar degrada şi nu ar muri niciodată. La nivel personal, am deveni un om evoluat, dar dacă am evolua în afara procesului de transformare (prin dizolvarea vechii forme), noi am rămâne un veşnic copil, un veşnic adolescent şi un veşnic adult în acelaşi timp. Corpul nostru s-ar încărca cu nenumărate straturi de piele, întrucât nu ar mai putea renunţa la cele vechi. Căptuşeala stomacului nostru s-ar umfla într-o manieră grotescă, întrucât nu ar mai fi devorată de enzimele digestive, şi deci nu ar mai fi înlocuită în fiecare lună.
Pe de altă parte, dacă nu ar exista decât impulsul inerţiei sau al distrugerii, Universul s-ar autodistruge rapid. Entropia ar afecta totul, iar cosmosul ar deveni un vid static şi îngheţat. Cele două tipuri de forţe opuse sunt absolut necesare pentru existenţa Universului, dar acest argument nu justifică dualismul, ci chiar totalitatea, încât este nevoie de o perspectivă mai amplă decât cele două viziuni unilaterale pentru a le menţine în echilibru. Când stresul generează o reacţie, corpul poate deveni hiperactiv. Bătăile inimii sunt accelerate de fluxul de adrenalină, iar sângele furnizează o energie suplimentară creierului şi organelor, ascuţind astfel simţurile şi declanşând reflexul: „Luptă sau fugi‚. Dacă această reacţie în faţa stresului nu ar fi ţinută sub control, ea ne-ar ucide foarte rapid, practic în câteva minute. De fapt, acest lucru chiar a fost observat la pacienţii care au consumat mult timp steroizi. Medicamentele pe care le iau aceştia împotriva inflamaţiilor reduc activitatea sistemului hormonal. Dacă administrarea lor este întreruptă brusc, corpul nu are capacitatea de a secreta hormoni într-o manieră echilibrată. De aceea, dacă te strecori în spatele unui astfel de pacient şi strigi „Bau!‛, hormonii stresului pe care îi va secreta organismul său îi pot accelera periculos de mult bătăile inimii, adeseori cu rezultate fatale.
Pe nivelul egoului noi ne amăgim tot timpul gândindu-ne că este posibil să fim perfect buni, că nu vom mai minţi niciodată, nu vom mai înşela pe nimeni, nu ne vom mai pierde cu firea şi nu vom mai ceda în faţa anxietăţii. Astfel de intenţii nu funcţionează niciodată, căci a fi bun tot timpul este la fel de hieratic ca şi a fi oricum altfel tot timpul. Există momente în care este normal şi sănătos să te înfurii sau să îţi fie teamă.
Defectul pe care îl are gândirea pozitivă este că nimeni nu poate fi pozitiv tot timpul. Nu este nimic greşit în a te opune dictatorilor şi opresiunii, în a le spune celor corupţi că greşesc şi aşa mai departe. Viaţa ne oferă multe provocări născute din latura ei întunecată. Acesta nu este însă un motiv să demonizăm umbra, căci ea reprezintă sursa tuturor provocărilor cu care merită să ne confruntăm în viaţă. Iluzia în care cădem noi cel mai frecvent este aceea de a crede că viaţa ne forţează să alegem între bine şi rău. În realitate, mai există şi o a treia cale, şi anume calea totalităţii. Din perspectiva acesteia, lumina şi întunericul pot fi echilibrate, fară a fi sclavul niciuneia dintre ele. În acest fel, opoziţia dintre lumină şi întuneric poate fi transformată într-o tensiune creatoare. Eroii cei buni trebuie să continue să câştige, dar este de preferat ca eroii cei răi să nu piardă tot timpul, întrucât acesta ar fi sfârşitul poveştii. Universul ar deveni un fel de muzeu fosilizat şi mumificat.
La modul ideal, forţele adevărului, binelui, frumuseţii şi armoniei ar trebui să fie întotdeauna cu un pas înaintea celor întunecate. Corpul nostru reuşeşte de minune să aplice acest mecanism; la fel şi Universul. Noi nu putem nega faptul că formele vieţii evoluează încontinuu pe nivele superioare de abstractizare, de creativitate, de imaginaţie, de viziune şi de inspiraţie. Există o forţă care menţine acest echilibru, favorizând însă discret evoluţia. Din multe puncte de vedere, spiritualitatea nu face altceva decât să imite natura. Adevăratul luptător spiritual este cel care reuşeşte să orienteze echilibrul către evoluţie, nu către entropie sau descompunere.
Totalitatea este aproape, nu departe
Există o schemă a conştiinţei umane pe care o cunosc toate tradiţiile înţelepciunii. În această schemă. Dumnezeu reprezintă sursa creaţiei. Unele religii (cum este budismul) nici măcar nu folosesc cuvântul „Dumnezeu‚, definind doar o stare în care nu există nicio diviziune, o totalitate ce conţine toate lucrurile, deopotrivă cele vizibile şi cele invizibile. În continuare, Fiinţa nedivizată se împarte, generând astfel aspectele vizibile şi cele invizibile ale Universului. Ea naşte astfel din sine multiplicitatea. Această schemă poate fi reprezentată printr-un cerc cu un punct în mijlocul lui. Punctul îl reprezintă pe Dumnezeu ca sursă, fiind mai mic decât cea mai mică particulă din manifestare. Cercul îl reprezintă de asemenea pe Dumnezeu, dar ca univers manifestat, care este mai mare decât orice există în interiorul lui. Pentru ca această schemă să fie corectă, cercul trebuie privit ca fiind într-o expansiune continuă, la fel ca şi Universul după Big Bang.
Spre deosebire de cosmosul fizic însă, Dumnezeu se dilată cu o viteză infinită în toate direcţiile, fapt care ilustrează potenţialul infinit al Fiinţei atunci când aceasta începe să creeze. Până acum, schema de mai sus pare ezoterică şi probabil că foarte mulţi oameni nu ar fi tentaţi să îi acorde o valoare practică prea mare. (O femeie mi-a spus odată că nu-i place să audă cuvintele „Unitate‛ sau „Totalitate‛ cu referire la Dumnezeu. Pentru ea, acestea echivalau cu un vid divin infinit, care ar fi sfârşit prin a o înghiţi complet).
Mintea noastră nu poate înţelege conceptul de expansiune infinită în toate direcţiile. Priveşte însă această schemă din punctul tău personal de vedere. Gândeşte-te că sursa ta este punctul din care a ieşit întreaga ta lume subiectivă, care este reprezentată de cerc. Cu cât vezi, înţelegi şi experimentezi mai multe, cu atât mai mare devine acest cerc. Cu toate acestea, el se dilată întotdeauna pornind de la sursa lui. Altfel spus, sursa nu este niciodată foarte departe de tine. Ea rămâne constantă. Dacă te poţi experimenta pe tine însuţi ca sursă şi ca univers subiectiv, poţi spune că ai devenit complet. Motivul pentru care sursa ţi se pare îndepărtată este că te-ai identificat cu toate lucrurile separate din această lume, uitând de originea ta creatoare care face ca ele să devină posibile. (Este ca şi cum ai uita de mama ta în timp ce creşti. Acest lucru este imposibil. Oricâte lucruri ţi s-ar întâmpla de-a lungul vieţii, nimic nu va şterge din memoria ta amintirea faptului că te-ai născut dintr-o mamă). Este imposibil ca cineva să îşi piardă în totalitate conexiunea cu sursa, căci aceasta din urmă nu este altceva decât conştiinţă pură. De aceea, simplul fapt că eşti conştient de faptul că trăieşti înseamnă că eşti conectat la sursa ta.
La prima vedere, această conexiune pare pasivă, dar nu este. Toate gândurile pe care le-ai avut vreodată au ieşit din această sursă. Corpul tău continuă să trăiască datorită conştiinţei tale. Inima ta ştie ce face ficatul tău, chiar dacă nu primeşte de la el mesaje în cuvinte, ci codificate sub forma unor substanţe chimice şi a unor semnale electrice. Corpul tău are nevoie de o gamă infinită de reacţii pentru a-şi putea coordona miliardele de celule. Acest aspect al conştiinţei nu are o voce, dar inteligenţa sa o depăşeşte cu mult pe cea a celui mai mare geniu uman.
Oamenii obişnuiţi se tem că Dumnezeu ar putea fi atât de departe de ei încât i-a uitat cu desăvârşire, în timp ce credincioşii religioşi cred cu ardoare că Dumnezeu le stă aproape în fiecare moment. Adevărul este că termenii „aproape‛şi „departe‛ nu sunt corecţi în acest caz. Ei derivă din dualitate, fiind opuşi unul altuia. Gândeşte-te la culoarea albastru. Înainte să o fi văzut în mintea ta, a fost ea aproape sau departe de tine? Rosteşte cuvântul „elefant‛. Înainte să vizualizezi acest animal, a fost cuvântul care îl desemnează aproape sau departe de tine în vocabularul tău? Noi apelăm la conceptul de conştiinţă în serviciul lui „eu şi al meu‛ dar ne putem localiza în timp şi spaţiu fară a ne localiza în acelaşi timp conştiinţa. Nu există nicio distanţă care ne separă de o amintire sau de un gând.
Din perspectiva totalităţii, distanţa este irelevantă, căci toate lucrurile sunt coordonate simultan. Ajungem astfel la o concluzie incitantă: nici potenţialul nostru de a ne schimba nu este foarte departe de noi. Potenţialul este sinonim cu posibilităţile infinite. Noi putem vedea că ceva este posibil sau putem fi orbi în faţa acestui lucru. De aceea, imposibilul este doar un alt termen pentru invizibil. În aceste condiţii, umbra, care ne face să vedem o lume limitată, plină de ameninţări şi de posibilităţi întunecate, maschează de fapt numeroase posibilităţi invizibile pe care le-am putea sesiza dacă ne-am dilata conştiinţa dincolo de hotarele ei. Fără această dilatare, viziunea noastră rămâne prin excelenţă îngustă, similară cu o durere de măsea. Atunci când te doare măseaua, nu prea te mai poţi gândi la nimic altceva, căci durerea îţi ocupă întreaga atenţie. Dacă rasa umană ar fi fost într-o durere fizică permanentă, conştiinţa ei nu s-ar fi dilatat niciodată. Teama nu este altceva decât o anticipare a durerii şi are acelaşi efect de îngustare a conştiinţei ca şi durerea propriu-zisă. Aşadar, totalitatea este sinonimă cu descoperirea sursei, a acelui nivel al conştiinţei în care nu mai există nicio diviziune. În acest scop, nu este necesar să scoatem la lumină toate aspectele personale ascunse în întuneric (lucru care ar fi, oricum, imposibil). Este suficient să devenim cei care suntem cu adevărat pentru a nu ne mai identifica cu întunericul. Iată câteva indicii care atestă că te afli foarte aproape de sursa conştiinţei tale: Eşti împăcat. Eşti centrat şi nimic nu te poate scoate din acest centru. Te cunoşti pe tine însuţi. Empatizezi cu ceilalţi fară a-i critica. Te consideri parte integrantă din totalitate. Simţi că nu faci parte integrantă din această lume, ci că lumea face parte integrantă din tine. Acţiunile tale au întotdeauna efecte benefice pentru tine. Dorinţele tale devin cu uşurinţă realitate, fară conflicte sau eforturi prea mari.
Te poţi implica profund în acţiunile tale, rămânând totuşi perfect detaşat. Nu eşti afectat personal, indiferent de rezultatul final. Ştii să te abandonezi. Vezi pretutindeni realitatea lui Dumnezeu. Momentul ideal ţi se pare cel prezent.
Totalitatea transcende umbra
Fiinţele umane s-au luptat de secole cu umbra, dar nu au reuşit să o înfrângă niciodată. Oamenii care îşi cuceresc umbra nu se luptă cu ea, ci o transcend. A transcende înseamnă a trece dincolo de ceva. În viaţa de zi cu zi noi practicăm în permanenţă transcenderea. Spre exemplu, dacă o mamă îşi vede copilul plângând sau făcând gălăgie, ea nu îi răspunde cu aceeaşi monedă, ci îşi dă seama că acesta este obosit şi are nevoie de somn. Ea transcende astfel nivelul problemei şi descoperă soluţia pe un nivel diferit. De altfel, acesta reprezintă un adevăr spiritual: nivelul problemei nu este niciodată acelaşi cu nivelul soluţiei. Noi ştim acest lucru instinctiv, dar avem dificultăţi cu aplicarea acestui principiu. Imaginaţia noastră ne determină să stabilim care este aspectul pozitiv şi care este cel negativ al problemei, în speranţa că dacă vom alege aspectul ei pozitiv, victoria noastră va fi totală. Nu va fi. Orice dilemă are două laturi. Orice război purtat în numele Iui Dumnezeu are la bază o iluzie, căci tabăra opusă crede la fel de mult în Dumnezeu (ce armată a adoptat vreodată sloganul: „Victoria este a noastră, căci Dumnezeu nu este de partea noastră‛?). Duşmanii transcendenţei cad direct în mâinile umbrei. Orice om care continuă să se lupte pe nivelul problemelor refuză practic să aplice principiul transcendenţei. Să dăm câteva exemple:
Ai o durere cronică, dar în loc să te duci la doctor, te limitezi să iei mai multe analgezice ca de obicei.
Dacă cineva te antipatizează, îţi găseşti motive să îl antipatizezi la rândul tău.
Copilul tău se bate cu un alt copil la şcoală, iar tu porneşti de la premisa că copilul tău este cel care a avut dreptate.
Auzi că un cuplu de prieteni divorţează şi îi ţii partea unuia dintre ei.
Un evanghelist îţi bate la uşă pentru a-ţi vorbi de o religie nouă, dar îi trânteşti uşa în nas, căci Dumnezeul tău este singurul adevărat.
Toate aceste exemple ilustrează cazuri în care tu refuzi opţiunea transcenderii. Fiind vorba de situaţii comune, este uşor să ne dăm seama cât de multă putere capătă umbra în urma acestor decizii. În toate cazurile de mai sus, una din părţi este considerată automat bună, iar cealaltă rea. Altcineva trebuie să fie de vină pentru ca tu să te poţi simţi bine. Societatea în care trăim validează spiritul critic, considerându-l un mod sănătos de a privi lumea în care trăim. Procesul ieşirii din ceaţa iluziei începe întotdeauna cu înţelegerea faptului că sigura care beneficiază cu adevărat din aceste situaţii este umbra. Tu nu vei avea niciodată suficientă dreptate şi nu vei fi niciodată suficient de victorios sau de virtuos pentru a risipi mânia, resentimentele şi teama pe care le inoculezi în sufletele oamenilor pe care îi învinovăţeşti. Dacă vei înţelege acest lucru, vei realiza inclusiv valoarea transcenderii şi vei căuta mai degrabă nivelul soluţiei decât cel al problemei.
Totalitatea rezolvă toate conflictele
Personal, regret faptul că cuvântul „a transcende" este înconjurat de atâtea conotaţii mistice. Realitatea este că el are la fel de multe conotaţii pragmatice. Natura dualităţii este conflictul. Natura totalităţii este rezolvarea conflictelor. Acest lucru este natural. Dacă te identifici cu ambele extreme, nu doar cu cea albă sau cu cea neagră, cu cea bună sau cu cea rea, cu cea luminoasă sau cu cea întunecată, conflictele încep să dispară. Primul pas este şi cel mai important. Ia decizia de a ieşi din dualitate. Renunţă la etichete, la acuzaţii şi la condamnări. Nu mai încerca să le demonstrezi celorlalţi că tu ai dreptate şi ei nu. Aceasta nu este decât o fantezie de-a ta. Maeştrii spirituali au recomandat de secole acest lucru. Aminteşte-ţi ce spun Vedele: „Tu nu eşti în această lume; lumea este în tine.‛ La rândul lui, Iisus şi-a învăţat discipolii că împărăţia lui Dumnezeu se afla în interiorul lor.
Practic, învăţăturile referitoare la unitate abundă. Din păcate, oamenii refuză să asculte aceste învăţături, întrucât lumea invizibilă continuă să îi sperie. Totalitatea nu poate deveni reală până când nu îţi vei rezolva conflictele interioare din viaţa ta. Să vedem în ce constau aceste conflicte, într-o ordine ascendentă, pornind de la nivelul cel mai elementar, cel pe care îl experimentează un copil neajutorat. Orice nou conflict devine mai dificil decât cel de dinaintea lui, până când ajungem la nivelul conflictului spiritual, care poate fi comparat cu un război în interiorul sufletului:
Conflictul dintre a te simţi în siguranţă şi a te simţi în nesiguranţă.
Conflictul dintre iubire şi teamă.
Conflictul dintre dorinţă şi necesitate.
Conflictul dintre acceptare şi respingere.
Conflictul dintre Unitate şi multiplicitate.
Aceste conflicte sunt universale, transcenzând cu mult individualitatea. Gândeşte-te de pildă la ţările care vorbesc despre pace, dar care se simt atât de nesigure încât îşi focalizează întreaga energie asupra înarmării şi apărării, în mod evident, ele nu şi-au rezolvat problema primară a siguranţei. Gândeşte-te la momentele în care ai dorit să îţi exprimi iubirea faţă de cineva, dar te-ai simţit vulnerabil şi speriat. Tu te afli în aceeaşi poziţie ca şi facţiunile implicate într-un război civil care sunt incapabile să se accepte reciproc, considerându-se acelaşi popor. Conflictele există pretutindeni, de la relaţii la diplomaţia internaţională.
Sursa: Efectul umbrei. Relevarea puterii ascunse a sinelui tau, autor Deepak Chopra, Debbie Ford, Marianne Williamson
