Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

contact@humanitysteam.ro
Povestea lui Helen
15 Iun

Povestea lui Helen

Helen era unul dintre cei nouazeci si sapte de participanti la una din taberele mele de Re-Creare de Sine, tinuta in saptamana dintre Craciun si Anul Nou, in fiecare an din ultimii zece. In seara finala a taberei, inainte de ritualul nostru de hotarari pentru Noul An, Helen a ridicat mana si a cerut un microfon.
– Am auzit multe in aceasta saptamana, despre faptul ca Dumnezeu ne este cel mai bun prieten, ca Dumnezeu este minunat si iubitor si ca toti ar trebui sa avem o conversatie cu Dumnezeu in fiecare zi, a inceput ea. Ei bine, daca as avea o conversatie cu Dumnezeu, i-as spune ca sunt foarte suparata pe El.
– Nu-i nimic, am spus eu. Dumnezeu poate sa suporte asa ceva. Dar tu?
– Nu, a spus ea, iar vocea ii tremura.
– Deci, mai precis, de ce esti asa de suparata pe Dumnezeu?
Helen a tras aer in piept si a continuat:
– Acum aproape douazeci si unu de ani, noi am adoptat un baietel. Am incercat sa concepem un copil timp de cinci ani, dar fara success. Se parea ca nu vom fi niciodata parinti. Ceasul meu biologic aproape se oprise. Asa ca, l-am adoptat pe Billy.
Trei saptamani mai tarziu, am descoperit ca eram insarcinata. Am avut copilul, alt baiat, si i-am crescut pe amandoi ca fiind ai mei, desi i-am spus primului nostru fiu, cand s-a facut mai mare, ca era adoptat. Am vrut sa fim onesti cu el. I-am spus ca il iubim la fel ca si pe fratele lui, si stim ca actiunile noastre i-au aratat aceasta.
Billy avea opt ani. Probabil ca impartasise in mod inocent aceste informatii cu unii colegi, pentru ca intr-o zi a venit de la scoala, foarte suparat. Fusese tachinat in curtea scolii ca nu avea mama. Stiti cum sunt copiii. Uneori pot fi foarte cruzi. I s-au spus lucruri de genul: ,,Billy e atat de urat, incat nici maica-sa nu l-a vrut.’’ In orice caz, el a venit acasa atat de ranit si chiar furios, dorind sa stie de ce mama lui l-a abandonat – si cerand sa afle cine e si sa o vada imediat.
M-am simtit ingrozitor, desigur. Intai, pentru chinul si durerea prin care vedeam ca trece Billy, si apoi pentru mine insami. Eram trista pentru ca, desigur, simteam ca eu sunt mama lui Billy. Stateam acolo si imi aminteam noptile in care ii schimbam scutecele, il ingrijeam cand era bolnav si toate celelalte lucruri pe care le fac mamele, si mi se rupea inima ca Billy nu ma mai vedea ca fiind ,,Mamica’’ lui, ca nu se mai gandea la mine astfel.
Dar am inteles – a trebuit sa inteleg – si i-am promis ca, atunci cand va fi mai mare, daca inca va mai dori, isi va intalni mama. As fi facut tot ce se poate sa o gasesc si sa aranjez intalnirea dintre ei.
Atunci a parut sa fie in ordine pentru Billy, dar nu a trecut niciodata peste suparare. A pastrat acea furie tot restul copilariei si chiar in anii adolescentei, care au fost foarte dificili pentru noi. Toti am trecut peste aceste lucruri, dar pentru nimeni din familia noastra nu a fost usor – si, in mod sigur, nu pentru mine.
Cand Billy a mai crescut, am vorbit din nou despre intalnirea cu mama sa si am facut intelegerea ca, atunci cand va implini optsprezece ani, o voi cauta, daca el inca va mai dori aceasta. Si n-a trecut an in care sa nu-mi reaminteasca de acea promisiune.
In sfarsit, aniversarea celor optsprezece ani a sosit. In acea zi, Billy a fost ucis intr-un accident de motocicleta.
Aici a fost un suspin colectiv din partea participantilor la tabara. Brusc, energia lui Helen s-a preschimbat in furie.
– Acum vreau sa-mi spui tu mie, a izbucnit ea, ce fel de Dumnezeu iubitor ar putea lasa sa se petreaca asa ceva, chiar cand Billy era gata sa-si intalneasca mama, chiar cand tatal sau si cu mine eram gata sa reconciliem tensiunea pe care dorinta lui arzatoare o plasase asupra relatiei noastre. Vreau sa-mi spui, de ce ar face Dumnezeu asta?
O tacere de plumb s-a lasat in incapere. Eu am inghetat. M-am uitat fix la Helen pentru un moment, apoi am inchis ochii si m-am interiorizat. Mi-am auzit gandurile.
– Deci, Doamne, asta e. Nu stiu ce sa spun in cazul asta. Trebuie sa ma ajuti.
Brusc, ochii mi s-au deschis, mintea mi se revarsa. Am spus cuvintele pe care le auzeam in cap, inainte de a avea posibilitatea sa le judec sau sa le corectez:
– Billy a murit in acea zi, pentru ca era ziua in care i se promisese ca isi va intalni mama – si asa a facut. In acea zi, mama sa nu se afla pe acest Pamant.
Audienta a suspinat din nou.
Cineva a soptit un ,,Da’’ apasat.
Altcineva a izbucnit in plans.
Am continuat:
– Nu exista accident si nimic nu are loc din coincidenta. Tie ti-a fost daruit un fiu biologic, chiar daca nu puteai sa concepi si parea ca nu vei putea sa o faci vreodata, pentru ca exista un plan – un plan mai vast – in functiune. Ti s-a dat acest dar special, care era fiul tau biologic, in schimbul bunavointei tale de a-l lua pe Billy, de a-i darui o casa, de a-l iubi si a-l creste ca pe copilul tau, si de avea grija de el, pana cand era pregatit sa-si intalneasca mama naturala si ea ar fi fost pregatita, de asemenea.
Ziua mortii lui Billy a fost cea mai fericita zi din viata lui. Recunostinta lui pentru tine, pentru ca l-ai adus pana in acel moment, este eterna. Ea iti invaluie inima chiar si acum si creeaza o legatura eterna intre voi.
In designul Vietii exista perfectiune. In fiecare circumstanta si experienta umana. In orice conditie. Noi avem oportunitatea de a o observa. Aceasta este si eliberarea noastra. Salvarea noastra. Sfarsitul suferintei si a durerii noastre.
Fata lui Helen s-a schimbat imediat. Plina de manie doar cu cateva momente inainte, acum stralucea. Intregul ei corp parea eliberat de orice tensiune. Pentru prima data de mult timp, parea relaxata. Lacrimile ii curgeau pe obraji, chiar si in timp ce zambea, cu o stralucire care a umplut camera.
Am spus aceasta poveste pentru ca vreau ca toata lumea sa stie ceea ce Helen si toti ceilalti participant la acea tabara stiu acum. Exista o ,,formula magica’’, ce ne-a fost data din ceruri. Este o formula cu care toata tristetea, toata mania, tot negativismul din jurul oricarei experiente umane se dizolva. Este o formula usor de tinut minte si are doar doua cuvinte:
VEZI PERFECTIUNEA.
A, dar functioneaza oare? Functioneaza ea cu adevarat?
In noaptea de Anul Nou, Helen mi-a inmanat o notita pe care a scris-o cu o seara inainte, cand s-a intors in camera ei dupa o plimbare sub cerul clar si rece din Colorado.
Ca si Robert Frost si Lisel Mueller, si ea a recurs la poezie, pentru a descrie frumusetea cunoasterii sale.
Am venit aici cu o inima impovarata,
O inima ce se temea sa planga.
Sunt aproape trei ani de cand Billy a plecat
Si nu mi-am putut lua ramas bun.
Am stat, singura, langa mormantul lui
Si nici nu am putut sa plang.
Am avut o intelegere, i-am spus eu
M-ai lasat secata si fara cuvinte.
Sunt aproape trei ani de cand Billy a plecat.
Si Dumnezeu nici macar n-a incercat
Sa aline aceasta durere, sa-mi vindece inima.
Sa-mi dea lacrimi sa plang.
Si-apoi, Dumnezeu a vorbit, El a subliniat
Ca si daca ar fi incercat,
Inima mea era inchisa si nu putea s-auda
Suspinul sau bland, dincolo de timp.
Si chiar daca a fost doar vocea lui Neale
Cea care a adus mesajul din inalt,
Siritul meu a auzit cuvintele lui Dumnezeu
Si-acum ochii mei pot plange.
M-am plimbat in aceasta noapte-nstelata.
E, in sfarsit, timpul sa incerc
Sa gasesc bucuria de a-mi elibera fiul.
E timpul sa-mi iau ramas bun.
Si chiar atunci, o stea cazatoare…
-a dansat pe cer.
Nicio moarte nu e in van, si toate mortile aduc un mesaj celor care parasesc Pamantul, dar si celor care raman.
E o poveste minunata. Ea ilustreaza perfect felul in care fiecare calatorie prin Continuumul Spatiu/Timp e proiectata sa aduca fiecarui suflet o experienta speciala si cum timpul si circumstantele fiecarei ,,morti’’ sunt intotdeauna perfecte.
Cu siguranta vad cat de ,,perfect’’ a fost ca acest tanar si-a parasit corpul atunci, pentru ca el a spus ca a vrut sa-si intalnesca si sa-si cunoasca mama biologica – iar dorinta i-a fost implinita prin intermediul mortii sale.
Ceea ce nu vad este cum a fost ,,perfect’’ ca a trebuit ca totul sa se desfasoare in acest mod – si sigur nu vad cum a avut acest tanar ,,experienta speciala’’ pentru care a venit aici.
Billy a venit aici sa experimenteze intreaga viata starea de frustrare si apoi sa moara intr-un accident de motocicleta, doar ca sa-si intalneasca, in sfarsit, mama? Sa fim seriosi!
Nu presupune ca poti sti sau poti ghici din ,,fapte’’, care este calea unui suflet. Nu poti cunoaste delicatele intreteseri co-create de toate Fiintele Binecuvantate, implicate in experienta de viata povestita mai inainte. Billy a venit aici pentru a servi TOATE planurile.
Toate planurile?
Au fost multe suflete care au interactionat si au co-creat aici – asa cum sunt in fiecare moment al vietii, pretutindeni. In acest caz, acele suflete au inclus tanarul de pe motocicleta, mama sa biologica, mama adoptiva, tatal adoptiv si fratele sau – ca si sufletul persoanei care conducea vehiculul care l-a lovit si l-a ucis.
Dar asta nu spune nimic despre alte suflete, unele dintre ele indepartate, cum ar fi tatal biologic al tanarului, prietenii si rudele tuturor acestor oameni si – esti pregatit pentru asta? – TU si oamenii din grupul tau
Fiecare are un plan, care este servit…
Moartea fiecarei persoane serveste intotdeauna planul fiecarei persoane care e constienta de acea moarte. Din aceasta cauza ei sunt constienti de ea. Astfel, nicio moarte (si nicio viata), nu este vreodata ,,pierduta’’. Nimeni, niciodata, nu moare ,,degeaba’’.
                                                                                                                                                                                                                                                                                                  Neale Donald Walsch - din volumul "Acasa cu Dumnezeu" - editura For You

11 Mar
Publicat în Ganduri

Eu stiu de ce dorm oamenii!

1Eu ştiu de ce dorm oamenii. Dorm de frică, le este frică să stea tot timpul trezi. Din acelasi motiv ei sunt şi nefericiţi, deoarece le este frică să fie mereu fericiţi.

Din acelaşi motiv tot ceea ce există, există, căci ceea ce există nu are curajul să nu mai existe. De aceea mor oamenii, deoarece le este frică, nu au curajul să fie tot timpul vii. Deci ceea ce ne face pe noi sa existăm este frica noastra de a nu mai exista. Este simplu,  “A” este doar “A” atâta timp cât nu are curajul să fie “B”.Putem concluziona că , frica este ceva essential firii noastre. Fără ea, noi nu am exista. Insă sunt si cei care au curajul să lepede frica….Si să fie tot timpul vii! E ciudat dar nu pot spune nimic despre ei.Despre ei nu se poate spune nimic pentru că de aici in colo limbajul se pierde. Cei care au ales curajul nu ne pot spune numic , ei doar ne zâmbesc cu bunătate şi ne luminează.
Dimineaţa năvală!
 A năvălit in sufletul meu, fără de stire … O lumină domoală ce cântă in culori aurii. Iţi vine să te porţi pe braţe prin păduri fără să ştii unde vei poposi vreodată şi te indrăgosteşti cu blândeţe de fiecare dată ce soarele cade pe urmele ei.- Eheheiii…! Iţi vine să strigi, frumosule bătrân  derbedeu, du-mi paşii pe  cărări nepovestite de sufletul meu. Du-mă te rog să mă rog. Du-mă să cad in genunchi, cu ochii scăldaţi de cerul inalt, picurând frumos pe pământ! Du-mă unde vei dori, du-mă unde vei  şti du-mă  şi  iubeşte-mă, adună-mă, risipeşte-mă şi inţelepţeşte-mă. Adună toate culorile şi toate viorile intr-un strop de lumină şi tăinuieşte-te. Eu, voi incerca să păşesc cărarea până la tine; doar mă voi gândi, mă voi indrăgosti plângind. Obosit, voi poposi in câteva cuvinte simple şi  VOM FI !

11 Mar
Publicat în Ganduri

Eu stiu de ce dorm oamenii!

1Eu ştiu de ce dorm oamenii. Dorm de frică, le este frică să stea tot timpul trezi. Din acelasi motiv ei sunt şi nefericiţi, deoarece le este frică să fie mereu fericiţi.

02 Sep
Publicat în Cuvinte din rai

Oul

Erai in drum spre casă când ai murit.
A fost un accident. Nimic deosebit sau spectaculos, totuşi, un accident fatal. Ai lăsat in urma ta o soţie şi doi copii. A fost o moarte nedureroasă. Cei din echipa medicală pentru urgenţe au făcut tot posibilul ca să te salveze, dar în zadar. Trupul tău era atât de rău zdrobit, încât a fost mai bine pentru tine aşa, crede-mă.fetus

Şi atunci a fost momentul în care te-ai întâlnit cu mine.
- Ce... ce s-a întâmplat? ai intrebat. Unde mă aflu?
- Ai murit, ţi-am răspuns eu, direct. N-are rost să ne ascundem după degete.
- Era un... camion care a derapat...
- Da, am zis eu.
- Am... am murit?
- Da. Dar nu te amărî pentru asta. Toata lumea moare, spusei eu.
      Te-ai uitat în jur. Nu era nimic. Doar tu şi cu mine.
 - Ce este locul ăsta? ai întrebat. E viaţa de apoi?
 - Mai mult sau mai puţin, am zis eu.
 - Tu eşti Dumnezeu? ai întrebat.
 - Da, am răspuns. Eu sunt Dumnezeu.
 - Copiii mei... nevasta mea, ai zis tu.
 - Ce-i cu ei?
 - Au să se descurce?
 - Asta-mi place să văd, am spus. Tocmai ai murit şi principala ta preocupare e pentru familia ta. Asta înseamnă că eşti un om de bună calitate.
       Te-ai uitat la mine cu fascinaţie. Pentru tine, nu semănam cu Dumnezeu. Arătam ca un simplu om. Sau chiar ca o femeie. Cu o oarecare umbră de autoritate, poate. Mai degrabă un învăţător de şcoală primară decât Atotputernicul.
- Nu te îngrijora, spusei. Au să se descurce. Copiii tăi au să te ţină minte ca fiind perfect în toate privinţele. N-au avut timp să înceapă să te dispreţuiască. Soţia ta o să plângă de ochii lumii, dar în taină se va simţi uşurată. Ca să fim sinceri, mariajul vostru se destrăma. Dacă asta te consolează cu ceva, se va simţi foarte vinovată că s-a simţit uşurată.
- O, ai zis tu. Şi acum ce se întâmplă? Mă duc în Rai sau în Iad sau ceva de genul ăsta?
       - Nici una, nici alta, am spus. Te vei reîncarna.
       - Ah, ai spus tu. Va să zică hinduşii aveau dreptate.
       - Toate religiile au dreptate in felul lor, am spus. Hai cu mine.
       M-ai urmat in plimbarea noastra prin vid.
       - Unde mergem?
       - Nu mergem undeva anume, am spus. Doar ca e placut sa ne plimbam in timp ce stam de vorba.
       - Atunci, cum stau lucrurile? ai intrebat. Cand ma nasc din nou, n-o sa mai stiu absolut nimic, nu-i asa? Voi fi un bebelus. Deci toata experienta mea si tot ce-am facut in viata asta n-o sa mai conteze.
 - Nu-i asa! am spus. Ai in tine toata cunoasterea si toate experientele din toate vietile tale trecute. Doar ca nu ti le amintesti in momentul asta.
       M-am oprit si te-am cuprins pe dupa umeri.
       - Sufletul tau este magnific, gigantic si mai frumos decat poti tu sa-ti imaginezi. O minte omeneasca poate sa cuprinda doar o particica minuscula din ceea ce sunteti. E ca si cum ai baga degetul intr-un pahar cu apa ca sa vezi daca e calda sau rece. Introduci o mica parte din tine in vas si, cand o scoti, ai castigat toata experienta pe care aceasta a avut-o. Ai fost intr-un corp omenesc in ultimii 48 de ani, asa ca inca nu te-ai destins si n-ai simtit inca restul imensei tale constiinte. Daca am ramane destul timp aici, ai incepe sa-ti amintesti totul. Dar n-are rost sa faci asta intre fiecare dintre vieti.
      - De cate ori m-am reincarnat, deci?
      - O, de multe ori. De nenumarate ori. Si in foarte multe vieti diferite, am raspuns. De data asta, vei fi o tarancuta din China anului 540 AD.
      - Stai, cum? te-ai balbait tu. Ma trimiti inapoi in timp?
      - Pai, cred ca da, de fapt. Timpul, dupa cum stii, exista doar in universul tau. In locul din care vin eu, lucrurile stau altfel.
- Locul din care vii? ai intrebat.
      - A, sigur ca da, ti-am explicat, eu vin de altundeva. Din alta parte. Si mai sunt si altii asemenea mie. Stiu ca o sa vrei sa stii cum e acolo, dar, sincer iti spun, n-ai intelege.
      - O, ai spus, putin dezamagit. Dar, ia stai putin. Daca ma reincarnez in alte locuri din timp, as fi putut sa interactionez cu mine insumi la un moment dat.
      - Sigur. Se intampla tot timpul. Si pentru ca ambele vieti sunt constiente doar de propria existenta, nici nu stii ca se intampla asta.
- Si ce rost au toate astea?
- Serios? am intrebat. Serios? Ma intrebi care e sensul vietii? Nu e putin cam banal?
- Pai, e o intrebare rezonabila, ai insistat.
 Te-am privit in ochi.
- Sensul vietii, motivul pentru care am creat tot acest univers, este ca tu sa te maturizezi.
- Vrei sa spui, omenirea? Vrei ca noi sa ne maturizam?
- Nu, doar tu. Am facut tot acest univers pentru tine. Cu fiecare noua viata cresti si te maturizezi si intelectul tau se largeste si se mareste.
- Doar eu? Si toti ceilalti?
- Nu exista nimeni altcineva, am spus. In acest univers, nu suntem decat tu si cu mine.
Te-ai uitat la mine cu o privire goala.
- Dar toti oamenii de pe pamant…
- Toti sunt tu. Diferite incarnari ale tale.
- Stai nitel. Eu sunt toata lumea!?
- Acum incepi sa-ntelegi, am zis, dandu-ti o palma de felicitare pe spate.
- Eu sunt fiecare fiinta umana care a trait vreodata?
- Sau care va trai vreodata, da.
- Eu sunt Abraham Lincoln?
- Si esti si John Wilkes Booth, am adaugat.
- Eu sunt Hitler? ai zis, ingrozit.
- Si esti si milioanele de oameni pe care i-a omorat.
- Eu sunt Iisus?
- Si esti toti cei care l-au urmat.
Ai ramas tacut.
- De fiecare data cand ai facut rau cuiva, am zis, iti faceai rau tie insuti. Fiecare bine pe care l-ai facut, tie ti l-ai facut. Fiecare moment fericit ori trist prin care a trecut vreodata o fiinta umana a fost sau urmeaza sa fie trait si de tine.
Te-ai gandit multa vreme.
- De ce? m-ai intrebat. De ce toate astea?
- Pentru ca, intr-o buna zi, vei deveni ca mine. Pentru ca asta esti. Esti ca mine. Esti copilul meu.
- Phii, ai zis tu, neincrezator. Vrei sa spui ca sunt un zeu?
- Nu. Nu inca. Esti un fetus. Inca mai cresti. Dupa ce vei fi trait toate vietile omenesti din toate timpurile, vei fi crescut destul ca sa te nasti.
- Deci intreg universul, ai spus tu, nu este altceva decat…
- Un ou, am raspuns. Acum e vremea sa treci la noua ta viata.
Si te-am trimis pe drumul tau.{jcomments on}

Sponsor principal

Articole pe categorii

Articole noi