Acest site foloseste cookie-uri. Daca navigati pe acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.

Ataşamentul – rădăcina suferințelor pixabay
Scris de  Loredana Publicat în Psihologie
23
Ian

Ataşamentul – rădăcina suferințelor

Ce este ataşamentul? Este o reacţie mentală trecătoare, intensificată prin repetiţie. El se dezvoltă din răspunsurile noastre spontane la stimulii din mediu, fiind forma întărită a acestor reacţii psihologice instantanee. Prin urmare, la baza ataşamentului stau senzaţiile primare de plăcere şi neplăcere. Aceste senzaţii, datorită repetării în timp, se transformă în atracţii şi respingeri puternice, adică în ataşamente pozitive (care ne plac) şi ataşamente negative (care nu ne plac). S-ar putea să-ţi sune ciudat „ataşament negativ”, dar te asigur că oamenii care se urăsc sunt extrem de ataşaţi unul de altul.

Ataşamentul nu este nimic mai mult decât condiţionare. Mai întâi cauza (stimulul) apoi efectul (senzaţia plăcută). Ciocolata… gustul plăcut. Din nou ciocolata… din nou gustul plăcut. Şi tot aşa, până la prima întâlnire cu medicul stomatolog.

Laureatul premiului Nobel, Gerald Edelman, a arătat cum modurile noastre obişnuite în care simţim, gândim şi acţionăm sunt susţinute la nivel neurologic de conexiuni care sunt cu atât mai puternice cu cât repetiţiile sunt mai dese. Cel care a spus „repetiţia este mama învăţăturii” nu a greşit foarte mult. Din acest punct de vedere, cu amendamentul că cel care a „învăţat” în acest fel nu este obligatoriu să fi înţeles.Traseele neuronale seamănă cu drumurile printr-un parc: dacă mai mulţi oameni, conform principiului „drumul drept e cel mai scurt”, calcă pe iarbă, în curând va apărea o potecă îmbietoare, ce îţi va face cu ochiul şi ţie, mai ales dacă te grăbeşti.

Colivii, închisori, lanţuri. Budismul identifică în ataşament rădăcina tuturor suferinţelor şi vorbeşte despre 4 tipuri de ataşament. Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile senzoriale. Suntem ataşaţi de anumite forme, culori, sunete, gusturi sau senzaţii tactile. Ai avut o piesă muzicală pe care să o fi ascultat minute în şir? Există un gust delicios la care îţi e greu să renunţi? Te reîntorci periodic, în gând, la imaginea casei în care ai copilărit? Îţi e imposibil să nu însoţeşti cafeaua de dimineaţă cu o ţigară de calitate? Aştepţi weekendul (în care vei dormi pe săturate) cu sufletul la gură? Acesta e ataşamentul de plăceri senzoriale efemere. La un alt nivel, dar mai tragic, este dorinţa consumatorului de drog pentru senzaţiile plăcute sau euforice, deşi satisfacerea acestei dorinţe îi consolidează lanţurile dependenţei.

Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi credinţe. Eşti convins, ca liberal, că ideile social-democrate sunt greşite. Ca psihanalist, nu dai doi bani pe procedurile şi programele terapeutice cognitiv-comportamentale. Ca inginer, psihologii, sociologii şi filosofii, între care nu faci nici o distincţie, îţi par aerieni şi inutili. În disputa cu partenerul de cuplu ai dovezi zdrobitoare în favoarea vinovăţiei lui. Nimeni nu ne poate clătina ideile de care suntem ataşaţi (să le spun „fixe”?) iar cine îndrăzneşte să le pună la îndoială declanşează uneori conflicte.Când ideile în care crezi încetează a mai crea armonie (internă sau externă), a-ţi menţine ataşamentul pentru ele (adică a nu le abandona) devine o formă de nebunie. Convingerile, opiniile şi părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive solide, te împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt. O astfel de atitudine poate fi chiar catastrofală, ca atunci când continui să crezi că ai o căsnicie fericită deşi certurile cu soţul sunt zilnice sau nu-ţi pui problema sănătăţii tale deşi abia te mai ţii pe picioare. Cei care se cred prea deştepţi nu-şi vor face timp să-i mai asculte şi pe alţii. Minţile pline cu opinii experte despre oameni şi lucruri sunt ca nişte vase din care apa nu e schimbată niciodată! Ce flori ar putea creşte acolo?  Și nu uita: „Nu poți umple o cupă deja plină.”

În domeniul de mare fineţe al spiritualităţii, explicaţiile şi revelaţiile împietrite în dogmă se opun chiar scopului pentru care au fost emise. Litera ucide spiritul învăţăturii  iar exemplul călugărilor din Evul Mediu care se autoflagelau îmi pare relevant pentru acest tip de patologie spirituală. Prin contrast, Sutra celui de-al treilea Patriarh îmi oferă un exemplu de gândire rezonabilă: „Nu căuta adevărul. Doar încetează să mai adori opiniile”.

Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi ceremonii religioase. Mai ales în lumea modernă, aspectele exterioare ale participării religioase par a fi instaurat o asemenea dominaţie psihologică încât înţelesul lor fundamental e tot mai greu de desluşit. Cât de mult contează o cruce pe care ţi-o faci mecanic? De ce nu trebuie să munceşti într-o anumită zi a săptămânii? Cum te ajută o rugăciune pe care o spui fără să o înţelegi sau o mantra pe care o repeţi că un papagal? Chiar ataşamentul pentru practica spirituală, finalizat în sentimentul că eşti o persoană cu preocupări elevate, deasupra mediocrităţilor din jurul tău, este de natură să te îndepărteze exact de scopul pe care ţi l-ai propus.

Devotamentul în urmarea ritualurilor religioase nu are nici un fel de valoare  dacă prin minte continuă să circule gânduri şi sentimente impure. Cât de mult crezi că îi pasă lui Dumnezeu de afacerile sau proprietăţile tale, de succesul tău social? Cum se poate dezvolta o atitudine religioasă într-un suflet nevindecat de ură sau lăcomie? Acţiunile şi gesturile lipsite de conţinut, făcute din obişnuinţă sau sub presiunea normativă a mediului, îmi par chiar mai rele decât activităţile neinvestite religios, dar făcute autentic, fară nici un fel de prefăcătorie. Mi-e foarte greu să înţeleg ce satisfacţie are cineva când merge la biserică, la templu sau la moschee cu aceeaşi minte cu care merge la piaţă sau la restaurant. Dificultăţi similare am cu cei care participă la ritualuri doar pentru ai judeca pe cei care nu participă. Şi sunt constant uimit de cei care urmează protocolul religios cu speranţa că Dumnezeu are câte un dosar cu numele lor, în care le bifează conştiincios participarea.

În sfârşit, al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este ataşamentul pentru „eu”. De fapt, acesta este ataşamentul primordial. El se bazează pe iluzia că undeva înăuntrul corpului sau a minţii există o entitate permanentă, un subiect separat al experienţelor. Tot ceea ce facem se învârte în jurul acestui ataşament, aşa cum sfoara se strânge în jurul unui ghem, facându-l tot mai mare.

În budism, primul pas pe Nobila Cale cu 8 trepte se numeşte înţelegerea corectă. El se referă la înţelegerea faptului că tot ceea ce există se află într-o stare de flux, că totul vine şi pleacă, inclusiv elementele corpului şi minţii. Prin urmare, în acest flux nesfârşit al schimbării, nu există o entitate definită şi stabilă undeva, într-un loc misterios. Totul face parte din flux, viaţa este o imensă curgere, un gigantic proces de schimbare ce nu privilegiază nimic. Eul ca entitate separată este doar o iluzie însă o iluzie cu o asemenea forţă de convingere încât învârte fără odihnă roata suferinţei.

Nimic din ceea ce există nu este de sine stătător, ci este rezultatul unei vaste reţele de cauze şi condiţii, schimbându-se sau dispărând atunci când respectivele cauze şi condiţii se modifică. Lucrurile şi fiinţele sunt interconectate aşa cum sunt legate ochiurile unei plase. Nimeni cu o vedere bună n-ar  putea spune că ochiul unei plase există independent. Ei bine, deşi Universul este o astfel de plasă uluitor de mare, majoritatea dintre noi credem că există un ochi de plasă independent - Eul. Este un mod de a nega regula eternă a acestui Univers, anume că orice există este expresia relaţiilor dintre o mulţime nedefinită de obiecte şi fenomene. Deoarece mai multe elemente apar simultan, ele creează iluzia Eului, în acelaşi fel în care elementele unui puzzle, puse, la un moment dat, în perfectă armonie, creează imaginea unui copac sau a unei flori. Dar copacul sau floarea nu sunt decât imagini, rezultatul relaţiilor dintre piesele de puzzle.

A acorda realitate Eului este ca şi cum ai acorda realitate imaginii construite a copacului, aşteptând că aceasta să facă flori, pe care tu să le culegi. Ataşamentul pentru Eu vizează aceste fructe care nu vor apărea niciodată, iar rezultatul ataşamentelor este inevitabil: suferinţa. Din acest punct de vedere, cauza ultimă a suferinţei nu este ataşamentul, ci ignoranţa din care izvorăşte ataşamentul. Nu ştiu cine sunt. Nu sunt conştient de natura mea impermanentă. Cred că sunt o entitate separată, Eul. Împart lumea în „eu” şi „celălalt” şi reacţionez la „celălalt”. Răspunsurile sunt polarizate pe axa plăcut/neplăcut. Caut să am senzaţii/trăiri plăcute şi să le evit pe cele neplăcute. Sunt atras de trăirile plăcute, le doresc, uneori cu o intensitate ce poate fi numită lăcomie. Resping şi condamn trăirile dezagreabile, dureroase, manifest o atitudine ostilă faţă de ele. Viaţa mea se dezvoltă între aceşti doi poli, din care sunt dispus să accept: doar unul singur. Şi pentru că nu este totală ci parţială, această acceptare conţine, în mod necesar, seminţele polului opus, adică suferinţa. Pe scurt: Ignoranţă - Ataşament -  Suferinţă.

În psihoterapie, ca şi în viaţa obişnuită, cunoaşterea acestei ecuaţii simple este suficientă pentru a ilumina acţiunile celui care vrea să iasă din cercul vicios al suferinţei. A-mi investiga cu răbdare şi luciditate ataşamentele este pasul intermediar către a afla cine sunt eu, nu în lumea iluzorie a separării ci în lumea reală a unificării. Nu te poţi elibera de ataşamente dacă nu le înţelegi natura, după cum nu te poţi elibera din strânsoarea chinuitoare a Eului dacă nu-i pătrunzi toate ungherele. În esenţă, a te elibera de un ataşament înseamnă a da drumul. Îi dai drumul unui rol (copil/student/părinte/soţ) sau unei relaţii în care nu mai există angajament reciproc.

Dacă te cramponezi, dacă nu dai drumul rămâi un prizonier al trecutului. De pildă, a te aştepta, la 25-30 ani, că părinţii să te finanţeze pentru a face faţă vieţii este un fel de a fi ataşat de rolul de copil, adică a nu trăi în prezent (îţi refuzi rolul de adult). A te ataşa de o poziţie socială înseamnă „a ţine de scaun”, în condiţiile în care vârsta, abilităţile manageriale sau capacitatea de a te implica nu te mai recomandă pentru acel loc, iar tu refuzi să accepţi această realitate prezentă.

A trăi în trecut, din motive de ataşament, este ca şi cum a-i locui lângă un izvor, persistând în a bea apa depozitată în butoiul din pivniţă. Izvorul este prezentul, el îţi oferă energii în totalitate noi, proaspete. Apa din pivniţă, după un timp, devine stătută. Poate e chiar infestată. Cât de hrănitoare crezi că e pentru tine? Într-o relaţie, cel mai înalt dar pe care i-l poţi face celuilalt este să-i oferi libertate. Nu există nimic mai măreţ. În ce fel îl iubeşti dacă te chinui să construieşti o colivie în jurul lui? Şi dacă rămâne, prins în plasa manipulărilor tale, cât de fericit vei fi tu, trăind alături de un om nefericit?

 

Sursa: Adrian Nuta - "Psihoterapeutul de buzunar" - Editura Sper

(0 voturi)
Ultima modificare Miercuri, 23 Ianuarie 2019 19:49
Mai multe din această categorie: « Iertarea – cea mai înaltă formă de iubire

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

Articole pe categorii

Articole noi